Gândit secvenţial, procesul arhitectural este un "Nud coborând o scară", ca la Duchamp: ne vorbeşte de coprezenţă mai mult decât despre un unic obiect. b) Cât de veche / nouă este replica data unei clădiri anterioare, Parthenonul din Nashville, Tennessee, de pildă? c) Cât de veche / nouă este o altă iteraţie recentă a câte unui (arhe)tip imemorial, turnul de pildă? d) Cât de vechi este templul de la Ise, Japonia - două întruchipări în lemn ale aceluiaşi proiect, care se înlocuiesc una pe cealaltă la fiecare 25 de ani, de mai mult de o mie de ani? Cât de vechi sunt ruinele care nici nu au apucat să devină clădiri, ale comunismului?
Or, schimbările de paradigmă în arhitectură au presupus două ingrediente: 1. O restartare, vorba doamnei Clinton: e de (re)luat totul de la zero, căci undeva s-a greşit, ieşindu-se din logica devenirii şi 2. o nouă genealogie, de regulă paricidală, care să arate că, departe de a fi o manieră nouă de a zidi, ceea ce se propune ca nou va fi fiind chiar modul însuşi de a face arhitectura dintotdeauna, minus episodul nefericit, de dinaintea celui acum propus.
În acest ritm pulsatoriu al schimbărilor, noţiunile de vechi şi nou sunt primele deconstruibile. Noul e nemaivăzut vreodată, sau doar de generaţia prezentă (dar ea poate fi amnezică, sau fără cunoştinţă despre ceea ce există deja, altundeva sau altcândva)? Noul e insolitare, cu toate procedeele ei, unele manipulatorii? Dar vechi e orice aflat în lume dinaintea luării noastre la cunoştinţă, e de când lumea, concrescut ei, sau are caracter istoric?
Noutatea remarcabilă a renaşterii a însemnat tocmai revizitarea arhitecturii clasice: din (şi peste) acest patrimoniu, în bună parte zdrobit, dar mândru încă (precum l-am putut revedea recent - februarie-aprilie 2021 - la MNAR, în expoziţia dedicată lui Piranesi de Cosmin Ungureanu), s-a refăcut nu civilizaţia romană antică în sine, ci imaginea prezenţilor de atunci despre un trecut idealizat şi augmentat. Şi această arhitectură, la care renaşterea face referire, vine de undeva: unele lucruri romanii le-au adus, uneori la propriu, ca atare, din Grecia, dar dintr-o lume elenistică unde deja se cunoştea monumentalitatea; pe altele, tocmai din Persia sau din Egipt şi, făcând cut & paste, sau anamorfoze, au şi standardizat câteva tipuri urbane şi arhitecturale pe care le folosim încă. Acest moment zero, cu alte cuvinte, nu a fost creaţie ex nihilo şi are propria sa genealogie: în primul tratat de arhitectură păstrat, Vitruviu recunoaşte că s-a inspirat din tratate anterioare; dacă mai era ceva de augmentat, o făcuse deja Octavian Augustus, cel care, potrivit arhitectului nostru, găsise o Romă de cărămidă şi le lăsa o Romă de marmură. Nici mai târziu, la Sfânta Sofia, lucrurile nu însemnau doar experiment matematic pur, căci referinţa deja exista, chiar dacă idealizată: Procopius pretinde că Justinian, văzând rezultatul în ziua sfinţirii, ar fi exclamat (deloc creştin, de altfel): "Te-am învins, Solomoane!"
(va urma)