Citind Pierre Menard, autorul lui Don Quijote, al lui J.L. Borges, aflăm că nici măcar tentativa, disperată, de refacere în prezent a textului, în absolut toate condiţiile redactării de atunci, a operei lui Cervantes, inclusiv rescrierea ca atare a textului însuşi, nu îl vor face identic cu opera originală / originară. Nici Umberto Eco nu credea altceva propunând citatul cu funcţie estetică, de care plin este, de altfel, Numele trandafirului. Deci, nici replica şi nici pastişa nu sunt altceva decât opere oarecum noi, nicidecum plagiate? - ar concluziona, fericit, studentul care descarcă de pe net referatul deja scris.
Or, mai există un termen mediu în ecuaţia nou-vechi, pe care trebuie să îl introducem aici: tradiţia. Unii îl ortografiază cu majuscule. În interiorul tradiţiei, lanţul transmisiunii predă mai departe principii şi, mai important, semnificaţia (sacră) a acestora. Priviţi o erminie (manualul pictării icoanelor în general şi a bisericilor, în particular): sunt descrise scenele, ce să nu cumva să lipsească din icoană, pornind de la sensul teologic al scenei, după care iconarul e trimis să închipuie cele citite. Uneori, acesta o face inovator, ca în triptice sau în reprezentarea secvenţială a vieţii fiinţei sacre desemnate, sau ca în icoanele cu multe personaje. Procedee mai târziu reluate în benzile desenate, dacă vă întrebaţi care e legătura dintre personajele Marvel şi icoanele ortodoxe. Niciun canon grafic, nimic care să inhibe creativitatea, imaginaţia pictorului. Dacă toate aceste puncte obligate de teologie sunt parcurse, câmpul pictural al icoanei îi aparţine artistului.
Şi avangarda istorică, atunci, ce (mai) este, atunci, dincolo de oximoron? Un mod de a curma suferinţa muribundei arte şi arhitecturi care o preceda, am fost învăţaţi. O rupere totală de referinţele istorice. Or, între timp, am aflat că este o (re)propunere a artei arhaice, africană sau asiatică (sau peri-mediteraneană şi vernaculară, în cazul arhitecturii), o examinare a originilor de toate felurile (jocul copiilor, arhitectura fără architect, preistoria, arta din peşteri); am mai aflat şi despre Origini spirituale în arhitectura modernă (Ioan Andreescu), unde se opinează că datorăm modernismului architectural al unora o privire iniţiată, sau de-a dreptul mistică, unde ab initio înseamnă privire retrospective către (arhe)tipuri ale spaţiului, către choreme (echivalentul grafemelor / fonemelor: unităţi elementare de spaţiu, pornind de la chora platonică), înspre principii, mai degrabă decât doar geometriile din Timaios. Cu alte cuvinte, oricât de paradoxal ne va fi părând, se poate construi un argument în care unele construcţii moderne, de pildă ale lui Luis Kahn, sunt mai vechi în concept şi referinţă decât unele făcute, să spunem, în stilul Empire francez.
(va urma)