Din Paris cu autostopul spre dansul pe mese

Am aterizat la terminalul 2F, cel care s-a prăbuşit cu ceva timp în urmă. Nu am motive de îngrijorare, în mod sigur nu se va mai prăbuşi acelaşi. Din nou în Occident. Copii îşi cară singuri nişte valize cu câteva lucruri personale. Părinţii nu sunt cocoşaţi de bagajele celor 2-3 copii. Odraslele îşi duc povara, dar se mai opresc să şteargă cu mâinile pe jos, să doarmă pe bagaje, în fine li se permite să se copilărească.

Gazda mea, un prieten român la muncă în Paris. Pregăteşte cina şi povestim până seara târziu. Mergem şi în parcul din apropiere, Parc des Buttes-Chaumont. În timpul săptămânii, pe seară, francezii sunt la picnic cu tacâm complet: mâncare, băutură şi chitări. Pe la zece noaptea suntem alungaţi fără prea multe menajamente de o poliţistă. Se închide parcul.

  Palais Tokio. Arta modernă, ambianţă minimalistă, iar toaletele atât de futuriste încât e o provocare să găseşti intrarea. Se mişca un paravan, dar trebuia să ghiceşti care, şi apoi era destul de neverosimil să te apuci să împingi pereţii aceia uriaşi. Robinete ciudate. Mărturisesc că aici şi la Pompidou clădirile mi-au lăsat o impresie mai puternică decât lucrările expuse.

  Institute du Monde Arabe. Imaginează-ţi toate brizbrizurile atât de frecvent întâlnite în interioarele arabe, dar... în metal. Îmbinare de modern şi tradiţional, locul e unul minunat! Terasa oferă o privire de ansamblu a Parisului.

  Muzeul Rodin. Ardeam de nerăbdare să ajung aici. Pe la prânz o studentă la arte - şi ghid - ne-a explicat câteva din detaliile Porţii infernului. Discuţia a divagat şi spre alte opere şi ajungem să vorbim şi despre "Secret". Demult, când am privit într-o ilustrată sculptura, am fost foarte încântată să observ că, prin poziţia degetelor, nu pot fi decât 2 mâini a două persoane care împărtăşesc un secret. Mi s-a explicat, sec, că Rodin a recurs la acest artificiu din motive de simetrie.

După-amiaza - programare la şedinţa demonstrativă de machiaj Dior. L-am cunoscut pe Franck, un personaj cât se poate de francez. Franck mi-a spus din priviri că nu-i plac sandalele mele. Am luat loc şi a început să se învârtă în jurul meu întrebându-mă ce mărci de cosmetice folosesc (nu erau Dior, oricum). Apoi mi-a vorbit cu maximă seriozitate de importanţa colosală a fondului de ten, încât ai fi zis că nu sunt nimic dacă nu am aşa ceva pe faţă. "Toată lumea, a adăugat el, ca şi cum mi-ar fi ghicit gândul, trebuie să folosească fond de ten" Se fâţâia în jurul meu şi gesticula cu degetul mare şi arătătorul împreunate, accentuând unele cuvinte. Mi-am mai câştigat ceva respect după ce am conversat puţin în franceză; m-a corectat când a fost cazul. A zărit o mică dovadă a trecerii mele pe la Muzeul Rodin, ieşind din geanta, iar după ce i-am spus ce aştept de la el şi de la şedinţa aceea, care sunt clişeele cu care e cel mai adesea asimilată figura mea, a început să se arate mai respectuos. În final, mi-a plăcut la nebunie şedinţa de machiaj şi am ieşit să-mi plimb pe străzi noul look.

  Sorbonna. Un concert de muzica clasică susţinut în aer liber de studenţi, câteva librării şi cărţile întinse de-a lungul trotuarelor de către anticari sunt câteva motive bune de pierdere a timpului. Seara mergem la Buddha bar şi găsesc că e minunat cum un spaţiu imens poate fi astfel decorat încât să pară deosebit de intim.

Am trecut de mai multe ori prin Place Pigalle şi Montmartre. Cartierul e plin de kitch, dar are farmec, nu poţi nega asta. Nu m-am putut abţine să nu explorez cu privirea interioarele caselor acolo unde a fost posibil datorită vecinătăţii străzii cu ferestrele joase. La Sacre Coeur este un animator din când în când, iar cei care stau pe trepte să privească Parisul îl privesc şi pe el. Are un mănunchi de baghete şi cu ele îşi croieşte drum spre decolteurile doamnelor care se întâmplă să treacă pe acolo. Seamănă cu Dobrovolschi. Am ajuns şi într-un bar vietnamez unde barmanul mi-a arătat tot ce ştie el să facă mai bine (în timpul serviciului, bineînţeles!)

Vineri seara se strâng toţi rollerii la un tur de forţă prin Paris. Circulaţia e oprită timp de câteva ore pe un traseu înainte stabilit. E minunat să vezi că autorităţile locale susţin astfel de iniţiative.

Într-o dimineaţa câteva ore le-am petrecut la Louvre la sculpturi. Turistul vânător de tarife reduse se va înşela dacă merge seara când e tarif redus. Lumina nu e aceeaşi.

N-am reuşit să merg într-o piaţă şi alte cele aşa cum mi-am propus, dar mai am de vizitat şi alte oraşe.

Lyon. În aşteptarea întâlnirii cu prietenii, merg alene pe străzi. E sâmbătă şi după toată forfota din Paris, nu-mi vine să cred ce linişte e aici. Din întâmplare dau peste Librairie du Monde. Exact ce-mi trebuie! Un loc unde găseşti cărţi despre toate colţurile visate, iar la etaj un bar cu mâncăruri specifice din diferite zone ale lumii.

Se pare că dintr-o încurcătură eu nu am loc de cazare aşa că trebuie să-mi găsesc unul. Merg la un dispecerat şi după multe telefoane fără nici un rezultat, agentul de turism găseşte totuşi ceva. Recepţionerul de acolo întreabă de naţionalitatea mea şi auzind răspunsul, îmi dau eu seama din conversaţie că se teme de prostituate din România. Primeşte asigurări de la îndrumătorul meu că nici nu poate fi vorba de aşa ceva. Am ajuns la hotel şi recepţionerul e amuzat de părul meu blond. El ştie că românii sunt bruneţi.

A doua zi ne lepădăm de statutul de orăşeni şi plecăm în Alpi. Gata cu mâncatul în restaurante şi dormitul în hoteluri. Destinaţia noastră: Argentiere la Besse. Suntem într-o gară de provincie într-o după amiază toridă şi de abia trece câte o maşina. Un taximetrist aşteaptă să cedam. Dar noi am fost isteţi şi ne-am interesat de o rată cu mult timp înainte. Şi vine, iar noi suntem numai călare pe ferestrele microbuzului. Suntem puţin dezamăgiţi de peisajul arid, doar înălţimea munţilor mai compensează. Aflăm că drumul e gratuit - face primăria cinste - , doar la întoarcere trebuie să plătim. Zilele următoare am abordat diverse trasee pe munte, fiecare după posibilităţi. Oricum, varietatea e imensă.

După aproape o săptămână trebuie să plec. Mă despart cu greu de prieteni, dar mă consolez la gândul că voi ajunge în Nisa. Plec cu autostopul până la gară. "Gazdele" sunt nişte bătrâni care lucrează în cercetare, în agricultură, care au fost în România prin anii '70. Dialogul e previzibil: Ceauşescu, oamenii minunaţi, dar de unde ştii franceza... La gară preţul biletului (în week-end e mai scump) mă face să votez în continuare pentru autostop. După ce vorbesc cu funcţionarul de la ghişeu despre legături şi îi comunic decizia mea, se ridică fără grabă, îşi închide biroul şi mă conduce undeva pe o colină în spatele gării pentru a-mi indica drumul european. Ridic mâna şi în 5 secunde opreşte un Jeep. Aşa uşor e? "Nice?" întreb eu. "În cealaltă direcţie". Apoi parcă mâna nu mai vrea să asculte şi nu vrea să se ridice. În sfarşit, mă hotărăsc şi o ridic din nou. Îmi îndes pălăria pe cap şi stau, stau, stau. Apoi am început să privesc şoferii. Apoi am început să zâmbesc. Mă înţelegeţi, trebuie să ajung şi eu undeva. Am şi principii: fără şoferi de tir. Familiile par să fie reticente. Au rămas utilitarele. Opreşte un şofer care mă poate duce până în satul următor, 10 km mai jos. Nu, pierd siguranţa gării. "Da, dar înaintezi!". "Da, dar de acolo?" L-am enervat. Următorul oprit m-a dus în 2 ore până în Gap. Ştiţi tipul acela care se simte stingher dacă nu se conversează? El era. Vorbim de politică, greve şi alte teme sociale. Au revoir!

În Gap reţeta succesului capătă contur: mă interesez de posibilităţile legale de transport şi apoi, până vine autobuzul, am ceva timp de autostop. De data asta a fost Olivier, din Toulouse. Fumează tihnit. Şi ascultă Lenny Kravitz. Şi apasă acceleraţia. Mă simt în largul meu, mai fredonez, mă mai minunez în gând de frumuseţea locurilor. Spre sfârşitul călătoriei noastre vorbim un pic să nu ne despărţim chiar aşa, necunoscuţi. "Sudul, îmi explică el, este despre mare, soare, viaţă tihnită... Nu aş putea trăi la Paris", mărturiseşte el. Se interesează unde voi dormi la noapte, pare că îşi face griji şi îmi oferă o hartă. Au revoir, Olivier.

Am ajuns în Aix-en-Provence. Puţină plimbare, orarul autobuzelor şi hai cu autostopul. De data asta, pentru ultima oară... în excursia asta, sau poate nu numai în asta... cine ştie. În fine, de data asta a fost un turc, aveam eu să aflu mai târziu, dar oricum genul meu de infractor: galant, mi-a oferit banane şi nu-mi cere nimic pentru drumul de câteva ore până la Nisă, mă duce aşa, că-i place de mine, că sunt mignonă, poate să-mi cumpere şi un cadou dacă vreau... dar eu am vrut jos, din păcate după 10 km. Aşa că iată-mă singurică, pe autostradă, într-o parcare, fără posibilitatea de a traversa... ce să fac, ce să fac, hai o raită prin parcare, feţe neprietenoase şi un punct de informare turistic pentru şoferii auto, cu hărţi rutiere şi alte cele, nici un sfat pentru mine. Aşa că o iau agale, pe autostradă până aud sirena poliţiei. Pe mine mă strigă, nu-mi dau seama cum am ştiut asta! Am ajuns şi aici. "Ce căutaţi aici?" mă întreabă domnul poliţist. "Eu, tocmai am fost la punctul de informare turistic" am reuşit să formulez o idee coerentă, în timp ce-mi aminteam păţania unuia care venise în Alpi cu autostopul până în Milano şi îl ridicaseră carabinierii cu cătuşele, a stat un pic la arest... toate astea le gândeam repede în timp ce arătam cu degetul biroul turistic pentru şoferi. Ba, apoi m-am gândit un moment, cum ar fi să intru în oraş cu maşina politiei. Omul ordinii îmi destramă repede fantezia şi îmi explică cum să o iau pe margine, să ies la o bifurcaţie şi de acolo să fac autostopul până în Aix. A zis cineva că autostopul e ilegal? Aveam jumătate de oră până la plecarea autocarului din Aix spre Nisa şi eu stăteam în soare la nenorocita asta de bifurcaţie, gata să pierd autobuzul că n-am găsit un "ia-mă nene" pentru 10 km. Îmi venea să mor de ciuda, când s-a arătat o "ia-mă tanti", nefericită în dragoste care probabil vroia să facă un bine cuiva. Am ascultat împreună o melodie din rock-ul franţuzesc în care se spunea despre trădarea în dragoste... dădea din cap şi plângea liniştit. Nu ştiu de ce aveam sentimentul că sunt la ea în bucătărie. M-a lăsat chiar la autogară, nu mi-a dat merinde de drum, dar nici n-aveam chef de masă, atât eram de încântată de scaunul meu moale din autocar.

9.00 seara Nisa. La hostel nu am rezervare. Aici a fost vina mea. Am scris un mesaj de rezervare, dar nu am completat formular on-line, aşa că nu am pat în seara asta. Recepţionerul pare să vrea să găsească o rezolvare. Aşa am cunoscut-o pe Renee. A venit la 2-3 minute după mine. Dublu-click-ul ei de mouse cu câteva săptămâni în urmă, norocul meu. A făcut o dublă plată, eu sunt prin preajmă, de ce să nu beneficiez... Recepţionerul nu încetează să exclame: "You are very lucky!" Păi, da, sunt de acord. Şi m-am ales şi cu parteneră de plimbare. Renee e bucătăreasă, e din Noua Zeelandă şi are un prieten negru din Papua Noua Guinee. Ştiu unde e? Sigur. Când a fost ea în Mexic... ştiu unde e? Se interesează ea din nou. Bineînţeles că ştiu. "It's good to talk to you". E plăcut impresionata de vastele mele cunoştinţe de geografie. Renee vorbeşte deocheat, dar pare intimidată că eu nu folosesc acelaşi limbaj, are impulsul de a-şi cere scuze faţă de mine, n-am interes de ce. Acum vrea să se lase de bucătărie şi să se apuce de aranjamente florale. Venea de la Londra, unde a lucrat la un restaurant şi s-a plictisit să-i vadă pe clienţi cum nu se mai satură, cum vor totul repede... A strâns bani şi călătoreşte. Prietenul ei o aşteaptă cuminte acasă. În fine, ea, personalitate puternică şi picioare bine înfipte în pământ pare să se supună tuturor mofturilor mele, inclusiv acela de a merge la piaţă să ne delectăm, numai pentru ca eu să merg cu ea într-un bar să urmărim meciul de rugby Noua Zeelandă-Australia. Îmi dă toate detaliile istorice ale întâlnirilor dintre cele 2 echipe, îmi explică regulile, ce mai, am înţeles. Şi apoi am uitat repede totul.

Seara am cunoscut-o şi pe Sarah şi iată-mă într-un bar, la un concert live cu o bucătăreasă din Noua Zeelandă şi o profesoară de arte din Marea Britanie, ce poate fi mai formidabil? Poate dansul care a urmat. Băieţii s-au suit pe mese, noi am fost degrabă invitate pe ringul devenit repede neîncăpător. A rămas puţin loc şi pentru chelnerul urcat şi el pe masă în scopul strângerii paharelor de la nivelul gleznei. Pentru scurt timp, căci apoi a trecut pe scenă la tobe.

Sarah s-a îmbătat repede şi a plecat cu chitaristul trupei. Nici eu, nici Renee, nu am rămas fără însoţitori, dar noi patru am preferat discuţiile, plimbându-ne pe faleza. Renee ar vrea ceva mai tare decât aerul nopţii, întâlnim omul potrivit, dar băieţii o trag cu hotărâre deoparte şi o sfătuiesc să se lase de prostii.

La întoarcere, în avion am avut neplăcerea să stau lângă un parlamentar. A văzut ce ziare citesc şi s-a grăbit să observe punctele noastre comune. Am făcut schimb de numere de telefon, eu am dat unul fictiv ca de obicei. Noroc că nu m-a pus să-i dau "bip". Păcat că nu pot să închei: totul se termină cu bine când ajungi în România!