La Balcic

Balcanism în floare

Vama Veche, punctul de trecerea frontierei cu Bulgaria, îşi merită pe deplin numele. Atmosfera de aici e într-adevăr veche, conservată cel puţin de pe vremea comunismului. Vara, în plin sezon, traficul e anemic. În comparaţie cu punctele de trecerea frontierei spre Occidentul atracţios, aici totul pare ofilit, în paragină: gherete abandonate, ruginite, cu geamuri murdare, WC-uri prost întreţinute; un spaţiu pustiu, mort. Nu la fel este vigilenţa vameşilor. La primul filtru ni se spune că pentru a trece graniţa avem nevoie de 50 de euro de persoană pe zi. De ce? Bulgaria nu e în spaţiul Schengen. Nu vrem să comentăm dispoziţiile vameşilor care susţin că "aşa spune legea". Încurajaţi de oficiile de schimb valutar şi de cele care eliberează "cartea verde" pentru autoturisme, aşa cum există la vămile Borş sau Nădlac, am lăsat pentru Vama Veche aceste formalităţi în speranţa că şi aici s-a schimbat ceva în bine. Rău am făcut. Aici nu există nici o posibilitate de schimb valutar, nici pomeneală de "carte verde". Verde e numai natura inocentă din jur. Aşa că facem frumuşel drumul înapoi (12 km) până în Mangalia pentru a ne pune în regulă cu autorităţile vamale.

Reveniţi la vamă, stăm cu ochii în soare la 35 de grade Celsius, opriţi nu se ştie de ce. Abia după un timp ni se iau paşapoartele. Vamă veche, obiceiuri vechi. Dar mai brutal vechi sunt obiceiurile vameşilor bulgari. Stau cu Dacia mea între un Peugeot negru, ultimul tip, cu număr de Arad şi un motociclist solitar din Slovacia. Asfaltul e încins, capota Daciei la fel. Nici o umbră în jur. De la semi-distanţă, vameşii bulgari cu burţi bine evidenţiate de umbra în care se pare că-şi fac siesta ne aruncă priviri mirate: "Oare ce vor ăştia?" Şoferul din Peugeot coboară, cobor şi eu. "Ce aşteptăm?" îl întreb destul de nervos. Arădeanul mă sfătuieşte să mă calmez că e mai bine să nu-i înfuriem că până la urmă nu se ştie... Temeri moştenite. El are experienţă, a mai trecut pe aici anul trecut şi acum vrea să ajungă din nou la Nisipurile de Aur. N-are de gând să-şi rateze concediul, aşa că aşteaptă. Umiliţi de vameşii unei ţări la fel de codaşă ca a noastră. Stăm bine când ne punem unii altora beţe în roate. Citim pe un panou că avem de plătit taxa de drum 4 euro. Aşteptăm semnul de apropiere de la semi-distanţă. Nu vine. Impasibili, de-a dreptul nesimţiţi chiar, vameşii fac parada burţilor pline fără să se sinchisească de aşteptarea noastră. Într-un târziu, suntem chemaţi la control. În loc de 4 euro ni se cer 6 pentru taxa de drum. Să protestez? La ce bun? Poate se înfurie Măria Sa Vameşul şi nu se ştie... Suntem doar la Porţile Orientului unde... hoţia proliferează în plin soare. Trăiască balcanismul înfloritor! Ce cred ei, europenii, că vor stârpi aceste practici strămoşeşti?

Vameşii manifestă un viu interes pentru ultimul tip de Peugeot al arădeanului. Când îl pun să deschidă portbagajul râmîn muţi de admiraţie văzând că acesta îl deschide automat punând degetul pe spaţiul din mijlocul o-ului din Peugeot, literele ce indică marca maşinii pe tăblăria din spate. De fapt o-ul este un buton mascat. Rămân şi eu mască de câtă ingeniozitate dau dovadă noii fabricanţi de maşini. Când ajung la noi, vameşii n-au nici un fel de curiozitate pentru Dacia mea. Nu ne întreabă nici câţi euro avem în pungă. Excesul de zel al vameşilor români mi se pare evident. Ca să zică ceva, unul dintre ei se preface că vrea să afle ce profesii avem, deşi, buni psihologi, par a cunoaşte răspunsul.

Gustul amar al trecerii frontierei nu dispare nici pe drumurile destul de răblăgite şi intens peticite din fostul Cadrilater sau Dobrudjia (Dobrogea) de Sud, cum îi spun bulgarii. Mai ales că pe tablele rarelor localităţi rurale prin care trecem nu vedem nici o inscripţionare bilingvă, după cum ne aşteptam şi după cum suntem obişnuiţi din Ardeal. În limba română sau în grafia latină nimic. Nici o urmă oficială că pe aici ar mai fi vreo sămânţă din neamul românesc. Sămânţă nu. Doar fructe stafidite, uscate, după cum vom constata. Trecutul românesc e doar în sufletul nostalgicilor.

Apropierea de Balcic îmi aminteşte de descrierea făcută împrejurimilor oraşului Cernavodă de Mircea Eliade în Memoriile sale. Numai că "dealurile cărămizii calcinate, pe care creşteau măceşi şi flori mărunte, cu petale palide, uscate" sunt aici aproape albe şi înaintează până în mare. În despicătura dintre două dealuri e aşezat oraşul. Se pare că, trecând pe mare prin dreptul aşezării spre exilul său, poetul Ovidiu ar fi exclamat: "Oh, oraş de pietre albe, te salut pentru frumuseţea ta unică!" Coborâm vertiginos spre centru pe artera principală a oraşului care şerpuieşte până la micul port cu vase de pescuit şi agrement. Strada se numeşte - cum altfel! - Ciornoe More. La numărul 16 dăm peste un anunţ scris destul de primitiv şi discret FOR SALE dar şi KVARTIRÎ dar şi HOTEL ESPERANZA. Un proprietar de magazin de peste drum ne îndeamnă să sunăm în căutare de cameră, după ce ne chestionează şi află că suntem români. Se scuză că nu ştie în româneşte decât "Mărie şi Mărioară... Ia un par de mă omoară..." şi începe să cânte şi să pocnească din degete în plină stradă. Începutul pare promiţător. Dacă primul bulgar cu care stau de vorbă cunoaşte ceva din folclorul românesc sunt şanse de mai bine. Ele nu întârzie să apară. Încurajaţi, sunăm la numărul 16. Ne deschide o doamnă de vreo 50 de ani, plinuţă, blondă şi foarte energică. După câteva cuvinte convenţionale în engleză ne declinăm naţionalitatea şi ea o dă imediat pe româneşte. Ne scade din preţul camerei pentru că suntem români. E româncă, îşi spune Janette (aşa o cunoaşte toată lumea în Balcic) deşi o chemă Vasilica. Locuieşte împreună cu mama ei de 80 de ani, doamna Ghinca Iliescu (după cum aveam să aflăm mai târziu) într-o casă veche, românească, cu un singur cat, unde are şi câteva camere de închiriat. Ăsta e hotelul care are în strâmtul, dar răcorosul hol un simulacru de recepţie situat chiar înaintea scărilor scârţâitoare de lemn. Doamna Iliescu (ca să vezi până unde se întinde acest nume) susţine că în casa lor s-a vorbit numai româneşte. Mai precizează că se trage dintr-un sat de lângă Bucureşti şi că părinţii ei s-au aşezat în Balcic la începutul secolului trecut. O întreb câţi români mai sunt în Balcic şi faţa voluntară a bătrânei doamne se întristează. "Româneşte mai ştiu doar bătrânii, dar n-au cu cine să vorbească." Evocarea Balcicului de altădată îi aduce sclipiri de lumină în ochi. Acum, deplânge politica proastă a românilor şi a bulgarilor deopotrivă. O aprob cu gândul la ultima criză de guvern din parlamentul bulgar care le ameninţă şi lor intrarea în UE. Mână în mână, aderarea se amână.

Janette, mândră de oaspeţii ei, ne conduce la paznicul unde lăsăm maşina în parcare, la terasa unde ne prezintă unui chelner tânăr şi simpatic, unde putem m'nca ieftin, salută în româneşte cu "bună ziua" pe cunoscuţii din faţa magazinelor pe lângă care trecem. Aceştia par destul de surprinşi. Apoi cazează o tânără englezoaică în camera de lângă noi. Ieşim la plimbare.

De pe faleză, dealurile "calcinate" şi casele pipernicite, îngrămădite în arcul terasat al golfuleţului, pot fi admirate în voie. Printre construcţiile vechi au apărut vilele îmbogăţiţilor şi hotelurile noi care-şi aşteptă turiştii. Preţurile sunt mult mai mici decât cele din Albena, Sfinţii Constantin şi Elena sau Nisipurile de Aur. Berea Kamenitza - cea mai populară - o poţi bea pe o terasă din Balcic la 0,75 leva, iar berea Varna la 0,64 leva. La Albena de pildă - staţiune elegantă, cochetă, extrem de bine întreţinută de pe litoralul bulgar - nu găseşti bere mai ieftină de 3 leva în cel mai modest local.


Descoperirea unei minuni

Castelul alb cu minaret situat spre capătul falezei e, de departe, clădirea cea mai impozantă care atrage atenţia vizitatorilor. Nu degeaba e considerată emblema oraşului Balcic şi e întâlnită pe mai toate ilustratele expuse spre vânzare de comercianţi pe tarabe. E parte din trecutul nostru pe aceste meleaguri, un castel nerecunoscut astăzi altfel decât ca semn al unei extravaganţe regale, care se întâmplă să fie a reginei României, Maria.

Din restaurantul Korona pătrunzi în miraculosul complex botanic şi arhitectural numit de regină Tenha Juvah - Cuibul Liniştit - ca într-o feerică oază de răcoare şi splendoare. Aici timpul s-a oprit în loc. Intru sleit de puteri, toropit de caniculă, în Architectural and Parkcomplex - afară sunt 38 sau 40 de grade Celsius - şi-mi apare în faţă cascada miraculoasă. Simt cum mă umplu treptat de energie pozitivă. Nu e un simplu parc, e limpede. E o binecuvântare regească, venită de departe, e o binefacere pe care o resimt cu satsfacţie şi admiraţie toţi vizitatorii. S-ar putea spune că e şi o magie bine pusă la punct de arhitecţii italieni Amerigo şi Augustino, realizatorii ansamblului. Aceştia, împreună cu grădinarul elveţian Jules Jeany şi, bineînţeles, cu aportul meşterilor bulgari locali, s-au străduit şi întrecut de-a lungul a 16 ani să pună în practică visele reginei Maria. O sarcină nu tocmai uşoară. Pentru regina noastră locul acesta a însemnat "un coup de foudre" şi transformările aduse peisajului natural sunt azi tot atâtea prilejuri de încântare pentru oricine.

Construcţiile sunt bine păstrate şi aleile acoperite cu dale de piatră te conduc spre edificiile răspândite pe cele 35 de hectare ale parcului. Cascada şi Puntea Suspinelor (construită după modelul celei veneţiene), Capela Sfintei Fecioare, Moara veche, transformată, Vila prinţului Nicolae, tronul de piatră cu locul de belvedere, coloanele romane, alternanţa acestora cu spaţii împodobite cu o mare varietate florală, în speţă trandafiri, colecţia de cactuşi, smochini crescuţi parcă la întâmplare, vorbesc despre gusturile rafinate ale reginei şi despre armonia ambientală în stare să susţină "reveriile estivale ale unei regine".

Dacă palatul Peleş de la Sinaia, reşedinţa de vară a unchiului ei, i se părea rece, neprimitor, îi trezea chiar repulsie prin austeritatea construcţiei şi a excesivei ornamentaţii arhitecturale, având "ceva din însuşirile unei cuşti" şi fiind o clădire "prea falnică pentru o locuinţă de vară" (după cum apreciază regina în Povestea vieţii mele), modestul, dar cochetul palat din Balcic, situat pe malul mării, ce îmbină stilul oriental cu cel mediteranean, e un revers al celui de la Peleş. E o construcţie de dimensiuni reduse, primitoare, caldă şi intimă în simplitatea ei, de o eleganţă mai mult discretă, lipsită de fast şi ostentaţie, cu terase deschise spre soare şi nemărginirea mării, cu pereţii acoperiţi în acel alb oriental atât de liniştitor. Iată de ce a iubit regina Maria atât de mult Balcicul şi a dorit ca, după moarte, inima ei să rămână aici. Se pare că dorinţa i-a fost îndeplinită. În 1938, după ce trupul a fost înmormântat la Curtea de Argeş, inima ei a fost depusă într-o casetă specială aici, la palatul din Balcic. La cedarea Cadrilaterului inima ei a fost mutată la castelul Bran, apoi la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti. Astea sunt informaţiile pe care le deţin.

Ne întâlnim pe o alee cu un cuplu de pensionari români, stabiliţi de zece ani în Germania. Sunt oameni de lume, respectabili, dar se fac ecoul gurilor cârcotaşe de care neamul nostru nu duce lipsă. Au auzit - toate "legendele" astea încep cu "am auzit", "se spune" etc - că inima reginei a fost furată de englezi. Auzi minune! Ba mai mult, că regina a construit palatul pentru iubitul său clandestin, un mahomedan pe nume Ali întâlnit aici, pentru care a făcut, se pare, o mare pasiune. Măi să fie! Cum faci un pas lateral din armonia înconjurătoare, bogată în flori şi privelişti edenice, care te copleşesc cu farmecul lor de uiţi de tine, cum constaţi că dracul şi-a vârât coada şi pe aici!

Desigur că doamna Ghinca Iliescu trebuie să ştie mai multe despre aceste clevetiri. Când i le amintesc, seara, sare la mine revoltată: "Minciuni! Minciuni! Numai minciuni! Să vă spun eu cine a fost regina Maria! Mergea din casă în casă la oamenii nevoiaşi din Balcic şi le aducea daruri, dulciuri şi cafea. Stătea de vorbă cu ei, cu fiecare. Umbla peste tot pe aici, însoţită de un turc, de Ali, un lotrean, un om de jos pe care-l ajuta plătindu-i serviciile. O plimba cu barca. Mie mi-a adus turcul nişte păpuci, a fost aici la mine în casă şi l-am întrebat. Ei, lumea vorbeşte... Dar el mi-a spus că nici vorbă de aşa ceva. Cum să ajungă un lotrean la nasul unei regine? Vorbe, numai vorbe. Numai minciuni..." Doamna Iliescu îşi încheie negarea rechizitorului compromiţător pentru imaginea reginei cu un oftat după Balcicul de altădată cînd pe malul mării vedeai pictori români, artişti. O întreagă generaţie de femei din perioada interbelică au îndrăgit-o pe regină, au încercat s-o imite în vestimentaţie şi coafură. Printre ele, cu siguranţă şi doamna Iliescu. Regina Maria a fost pentru toate româncele timpului un idol, o icoană.

Încăperile castelului păstrează o masă şi o oglindă, un ceas de perete din secolul al XIX-lea achiziţionat de la Constantinopol, un dulap din l764, icoane ortodoxe şi amfore din secolul X, cabinetul de lucru al reginei. Baia este în stil turcesc şi arab cu ferestruici din sticlă colorată ca nişte vitralii.

În partea vestică, după gardul grădinii, se întinde bazarul. Ne atrage un borcănel cu miere de albine de o culoare roz-rubinie. Ni se spune că e miere de trandafiri şi ne amintim subit că Bulgaria e ţara trandafirilor. Cumpărăm ilustrate şi un steguleţ cu culorile naţionale bulgăreşti pentru colecţia de acasă.


Surprizele valurilor istoriei

A doua zi vizitez Muzeul de Istorie din Balcic, adică trei încăperi cât trei săli de clase mai mici, în care se găsesc exponate din Antichitate până în perioada modernă. Mai exact, câteva mărturii ale valurilor timpului ce şi-au lăsat amprenta peste vechea aşezare de pescari. Trec repejor peste vertebre de mamut bine conservate, amfore obeze, torsul lui Dionisos sau Pan, statuete reprezentând virtuali satiri, un basorelief minuscul cu Zeus şi Hera. Oare chiar ei or fi? Ce mă interesează este perioada de după 1913. Îmi mai atrag atenţia un tun din secolul al XVIII-lea, obiecte de podoabă din zona balcanică, monede şi icoane. Urmează seria fotografiilor: de la înfiinţarea Partidului Democrat Bulgar (21 septembrie 1900), nu ştiu ce şedinţă a Partidului Liberal (1908) şi cu participanţi la "războiul balcanic" (1913). Cucerirea Dobrogei de a treia armată bulgară în 1916 e bine reprezentată. E expusă şi o carte, "Za Dobrudja", editată la Sofia în 1925. Dobrogea apare ca un teritoriu al disputelor dintre români şi bulgari. Istoria ne pune în faţă adevărurile ei. Citesc un text în care se spune că atunci când, în 1918, Bulgaria a cedat teritoriul de 7500 mp cu oraşele Silistra, Tutrakan, Dobrich, Balchik şi Kavarna, populaţia era de 300000 de oameni, în care bulgarii predominau. Acest principiu e azi precumpănitor, indiscutabil şi acţiunile iredentiştilor de oriunde nu-l pot ignora. Alte fotografii ni-i arată pe liderii "revoluţiei dobrogene" Docho Mihaylov şi Dimitar Donchev (medic). Urmează eroii Georgi Dimov Krosnev, omorât în închisoarea din Jilava şi Nikola Atanasov Stoykov, mort în 1943 în Ploieşti. E clar din materialul expus că duşmanii români le-au făcut mult rău bulgarilor. Dar asta e valabil numai până când cele două popoare au ajuns să lupte pentru un ţel comun: comunismul. Şi valurile istoriei se schimbă din nou.

Apare fotografia destul de înceţoşată a închisorii Doftana. De ce? Pentru că prin ea au trecut şi doi tovarăşi uniţi de un ideal comun: unul este, nimeni altul decât (surpriză!), Gheorghe Gheorghiu-Dej al nostru şi celălalt un tovarăş de-al lor, Dimitar Ganev. Aranjamentul sălii poartă încă amprenta indicaţiilor primite din partea conducerii locale a fostului partid comunist bulgar de a înfăţişa poporului înfrăţirea încă din închisoare a liderilor comunişti ca semn al înfrăţirii dintre cele două popoare vecine şi prietene... etc, etc. (spre aplanarea nemulţumirilor privind teritoriul disputat şi dintr-o parte şi din cealaltă). Acum stăm bine. Suntem la fel înfrăţiţi în regres economic şi corupţie. Iată numai un motiv pentru care nu mai are sens să mai revendicăm teritorii. Nici dintr-o parte, nici din cealaltă.

Ce mai vedem în muzeu? Cătuşe şi haine dungate de deţinut ca cele purtate de Gheroghiu-Dej în poză. Haine grosuţe ca să nu le fie frig la răcoare celor ce au stat în "celule H" dotate cu celebra "picătură chinezească". Şi o altă surpriză! În româneşte în facsimil procesul-verbal din 13 august 1935 al directorului Penitenciarului Doftana, Eugen Savinescu, de constatare a grevei deţinuţilor comunişti, asociaţi la "rebeliune şi refuz de muncă întrucât nu doresc să-şi facă curăţenie nici a celulelor în cari locuiesc şi nici a curţilor în care îşi fac plimbările zilnice." Drept consecinţă "urmează a fi supuşi executării separaţiunii de zi şi noapte, suspendarea corespondenţei şi a primirii pachetelor de la familii". Textul românesc îl numeşte pe directorul închisorii "călăul Savinescu". De ce? Pentru că i-a izolat pe "deţinuţii comunişti şi antifascişti". Totuşi, datorită întunericului şi întortocherilor coridoarelor, deţinuţii reuşeau să-şi transmită materiale cu ajutorul "măgăreţei", foaia volantă purtătoare de mesaje.

Surprinzător cât de multe amănunte româneşti din lupta ilegaliştilor comunişti sunt prezentate în muzeu! Dovadă că propaganda comunistă a funcţionat impecabil şi s-a conservat bine în muzeu alături de exponate. Atât de bine încât ai impresia că afară, pe străzi e tot Republica Populară Bulgară a lui Todor Jivkov. În câteva inscripţionări sunt prinse valurile istoriei care au dus la situaţia actuală: "Prin acordul de la Craiova din vara anului 1940 se suspendă injustiţia naţională faţă de Dobrogea de Sud. La 21 septembrie 1940 poporul bulgar a primit vestea eliberării cu indescriptibil entuziasm." Sunt alăturate fotografii din Balcic cu mulţimea fericită adunată în piaţa centrală şi cu migrarea bulgarilor în vagoanele de marfă ale epocii din Dobrogea de Nord în Dobrogea de Sud. Sunt reproduse cuvintele generalului Georgi Popov ca punct final al contenciosului româno-bulgar: "Dobrogea este a noastră. Sunt fericit să am această onoare."

Trecând peste talazurile încremenite ale istoriei, bine ar fi ca românilor din acest teritoriu, câţi au mai rămas, să li se dea posibilitatea de a-şi păstra tradiţiile, obiceiurile şi limba. Dar la Zilele Balcicului, unde evoluau diferite ansambluri folclorice, nici unul nu e românesc. În schimb a fost invitată o cântăreaţă din Serbia. Atracţia slavismului îşi spune cuvântul. Dacă pentru o perioadă culturile noastre s-au intersectat, acest accident istoric trebuie privit ca un impuls de promovare a valorilor comune, fără ură şi fără părtinire, după cum ne învaţă părintele istoricilor.


Publicitate tv

Ies din muzeu în căldura înăbuşitoare a străzii. E o altă zi toridă de la sfârşitul lui iulie. Nu, nu e Bulgaria lui Todor Jivkov, deşi distincţia de "artist al poporului" acordată lui Constantin Kişinov - actor, probabil - al cărui bust îl contemplu pe Ciornoe More, e deja un semn că aparţine acelei epoci. Mă jenez că faima lui n-a ajuns la urechile mele. Acum nu cred că se mai acordă astfel de distincţii onorifice artiştilor bulgari. Cum nici la noi nu se mai obişnuieşte. A fost o modă... comunistă nu tocmai rea, aş zice. Comercianţii te întâmpină cu "ce faci?" când te aud vorbind româneşte. Ei sunt primii care sar peste duşmăniile trecutului. Mai la vale, pe stânga, statuia unui scriitor. E reprezentat destul de neconvenţional: trântit pe spate, cu barbă mare, ţinând o carte deschisă în braţe. Janette mă informează prompt că a scris nuvele şi povestiri. Aşa este, aflu mai târziu că acest Liuben Karavalov aparţine curentului realist al secolului al XIX-lea şi că a trăit între 1869 şi 1877 la Bucureşti, unde a editat ziarul Svoboda. Iată că românii n-au fost numai duşmani pentru intelectualitatea bulgară, ci şi gazde primitoare, prieteni.

Dacă regina Maria se plângea în jurnalul său că vara e prea scurtă pentru reveria sa în Cuibul Liniştit din Balcic, regretăm şi noi că sejurul în Balcic se termină brusc. Urmează Albena în periplul nostru bulgăresc unde ni se mai oferă o dată posibilitatea de a privi în urmă spre Balcic, într-un mod surprinzător. Mă relaxez în camera de la hotelul Drujba făcând slalom pe canale cu telecomanda televizorului în mână. Albena are un canal local plin de reclame, reportaje şi recomandări pentru turişti. Sunt prezentate hotelurile, obiectivele din Albena şi împrejurimi. Dau întâmplător peste un reportaj destul de amănunţit şi bine făcut, în limba română, despre palatul din Balcic vizitat cu câteva zile în urmă. Comentariul însoţitor al imaginilor este citit de o femeie. Aceasta face uneori adorabile greşeli în pronunţie. Rezultatul e încântător. A doua zi dimineaţa, pe acelaşi canal local, acelaşi reportaj în limba germană. Bulgarii ştiu să-şi promoveze oferta turistică vorbind fiecăruia pe limba lui.