Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Mănăstirea Săpânţa Peri - o replică a prezentului


Maria Popescu-Butucea

23.08.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Există o istorie săpată în piatră, despre care, cel mai adesea, o tălmăcim ca urme ale tăriei, rezistenţei. Şi există una mai soft a materialelor uşoare de la lut la hârtie, pânză, din care se distinge lemnul săpat cu semne ce, la fel, mărturisesc despre tăriile din istorie. În nord de Ţară Românească (însoţitorul meu glumeşte că ne duce fără paşaport în ţara lui natală, Ţara Oaşului!), aşa cum am văzut şi în alte locuri, bisericile s-au construit, din ce a fost mai la îndemână, din lemn. Cultura lemnului - o cultură perisabilă, au spus unii. Mănăstirea Săpânţa Peri e din lemn solid (azi tratat cu oarece substanţe), din arbore trăit mult, sute de ani, cu circumferinţe pe care cu greu le cuprind doi, trei voinici. Vom vedea asta la Altar.



Dacă ar fi să "citim" în inelele lor, ar trebui să vedem o istorie mult mai complexă, mult mai bogată şi sofisticată, de la exploziile solare la bioenergia cetelor războinice sau la acalmia puţinelor zile de pace. Tot de prin aceste locuri o studentă a cules şi mi-a povestit un obicei. Primăvara omul ia securea şi se repede în grădină să taie pomul care nu a făcut roade în anul care a trecut. Femeia vine şi îl roagă pe bărbat să lase pomul, să se îndure de el că la anul care vine va rodi. Omu' nu se lasă, se îndârjeşte asupra pomului şi îl ceartă, în timp ce femeia mângâie pomul sterp, îi cântă, îi vorbeşte şi se pune chezăşie pentru el... Şi anul viitor pomul face roade! Bioenergeticienii spun că e un transfer care a tratat pomul sterp. Alţii îi spun iubire. Pentru arborii din pădure însă oare cine se roagă! Cine intermediază ca Maica Domnului? Ce energii au preluat aceştia şi de la cine? Iată acesta a fost un stejar de munte crescut viguros şi înalt gata să înfrunte orice furtună cu rădăcinile probabil la fel de mari ca şi coroana prezentă.

Când unui arbore vieţuind în lume ca o carte i se termină însă veacul, acesta poate începe o altă viaţă în care omul prelungeşte istoria naturală în altceva. Şi aşa se întâmplă aici, într-o biserică înaltă de 78 de metri, cu o cruce de 7 metri şi îmbogăţită cu 4 kg de aur!



Istoria lemnului va căpăta de astă dată noi valenţe. Nu doar semnele vremii astrale, inele mai largi sau mai restrânse ca o dantelărie de variaţii biologice şi energetice absorbite de fustele lemnului, mai relaxate sau mai crunte, ci şi semnele spiritului nostru, şlefuit în timp, abstractizat în fuioare curgătoare sau în colţuri ca limitări de hybris. Aşa ne întâmpină sufletul şi mintea această biserică aflată încă în construcţie. Aşa avem ocazia să vedem buştenii abia transportaţi şi uneltele pe alături scobind "istoria" lui, dar protejând-i fibra. Se oficiază slujbe doar la subsolul din cărămidă roşie, apoi cu cât urcăm lemnul devine preponderent până nu mai e decât el.



Ne conduce ghidul nostru, Ionuc, un elev de clasa a patra. Părinţii îi sunt plecaţi la lucru în Italia. Domnul arhitect de la Baia Mare e unchiul lui. "Vedeţi", zice el, "stâlpul principal e dintr-un brad înalt de 38 de metri". Brâul e acelaşi pe care îl vedem peste tot în Maramureş. Scările şi toate îmbinările sunt din îmbucări de lemn, o tehnică veche a construcţiilor fără utilizarea cuiului. De altfel biserica e un munte de lemn, un colos. Se vrea o replică modernă a uneia arsă cândva în Bucovina ucraineană. Suferinţa românilor de acolo se vrea mântuită acum, aici. Un însoţitor de la poliţia de frontieră mi-a povestit ca în Ucraina un sat a primit dreptul la învăţătură în limba strămoşească după ce locuitorii au făcut dovada că la biserică ştiau să cânte româneşte! Au fost şi sate tăiate de istorie pe din două. Acum, în noul context european, diferenţele de loc şi de gând nu mai sunt semnificative. Dacă globalizarea este mai mult economică, păstrarea identităţii revine culturii.



Un alt coleg, culege cu elevele de la Colegiul Pedagogic din Satu Mare elementele folclorului celor trei etnii din micro-regiune: români, maghiari, ucraineni şi le publică sub egida unui proiect european. Şi totuşi oamenii bătrâni se mai rătăcesc şi azi când vin de la lucru şi îi conduc acasă grănicerii cu bunăvoinţă. Am developat pozele la Tarna Mare: eu şi "camarazii" mei un român şi un ucrainean, iar în faţa noastră un foc de tabără făcut de altcineva, foc care acum e stins.

La Săpânţa s-au tăiat arbori solizi în acest scop. Mântuirea neamului, am mai auzit asta, dar aici pare chintesenţă şi îşi are întreg rostul. Arhitectul preia motive, stilizează, încolăceşte scări, ridică stâpli. Ionuc ne atrage atenţia, poate nu am băgat de seamă, coloanele din biserică sunt ţărani din partea locului stilizaţi. Da. Le distingem din lemn opincile, ţinuta dreaptă, umerii laţi ai celor deprinşi cu coasa şi capetele acoperite cu micuţa pălărie împodobită. Ţăranii,..oh,... de câte ori nu au fost ei stâlpi! Îmi place arhitectul. Foloseşte lemnul ca un virtuos: ici bolţi, arcade, colo figuri de oameni, de îngeri şi diavoli ca un sunet de vioară care desenează şi sculptează! Motivul soarelui, rozetei, colacului de grâu, brâul unduit ca apa şi ca şarpele, toate renasc ca din cimitirul " vesel" al Săpânţei.



Un cimitir al cinstirii valorilor şi îmbinărilor de vechi şi nou. Am fost surprinsă. Cimitirul nu e vesel. E un loc al consemnărilor de vieţi, care nefiind toate vesele, impresia generală lăsată e cam cenuşie.



Vieţi aşa cum au fost. Cel mai adesea cu muncă şi cu datorii lumeşti de împlinit. Sancţiunile morale, pentru care i s-a dus vestea, sunt puţine: un mincinos, un chefliu, un accidentat, un om ucis de străini. Cazuistică.



De ce vesel? Pentru că nu e tragic. Moartea e un fenomen firesc ca şi viaţa. Şi aşa ajungem la "Mioriţa". Sau nu.



Departe, la Vama, localitatea unde se vămuia sarea (de la Saltz vine Satmar? Oricum toponimul nu are legătură cu un sat mare!) vedem aceleaşi motive pe ceramica veche, pe farfurii, olcioare şi căni. Motivele sunt filosofice îmi spune olarul - o femeie. "Unduirea liniilor curbe e însăşi viaţa, aşezarea simetrică e lumea ordonată a omului, hora şi rotirea timpului - împlinirea rostului, liniile repetate sunt vârstele omului...cele zoomorfe şi florale nu mi-s foarte dragi că - s mai târzii", zice ea, şi mângâie străchinile, oalele şi butelcile ca pe copii ei din altă lume. "Nu v-ar plăcea să faceţi altceva?", o întrebăm." Doamne feri", răspunde de astă dată în graiul de pe aici şi se ridică de la roată călcând cu topăncile în cioburile de pe jos risipite până la cuptor. Are fire aprigă şi ageră. În grija ei sunt mai mult semnele şi culorile, iar a bărbatului roata, ne mai spune şi se şterge pe frunte lăsând o dungă de lut proaspăt.



Şi mănăstirea face la fel, scrie şi înscrie toate simbolurile vechi în limbaj modern (sau poate e acelaşi dintotdeauna) şi pentru ochii noştrii. Mănăstirea aceasta zveltă e gata să îşi ia zborul către viitor, către alţi ochi nenăscuţi. Îi aşteptăm cu nerăbdare împodobirea şi rostuirea!



(iunie 2004)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer