Când se născu' prinţesa, când pufăiam deodată cu prinţesa mare, când tăiai cordonul ombilical [doamne ce nume!], când îmi vine să plâng fară motiv, când, speriat, se ridică firele-mi de păr de pe braţe, imitând aricii, ghemotoşi şi înfricoşaţi, când duşul cald se tranformă-n jet rece, când primesc un desen micuţ al prinţesei în cutia-mi cu d'ale gurii, pentru slujbă, când văz cum moare cineva, când mă trezesc noaptea pe la trei şi mă uit de două ori pe ceas ca să văd dacă nu-i cumva şase şi nu trei, când privesc nori faini, când îi seară, şi se muşcă ziua cu noaptea, când miros cafeaua dimineaţa, când deschid o carte sau un jurnal nou, când îmi îmbrăţişez prinţesa mare, fară motiv, când strang între deştele picioarelor eliberate de ciorapi, nisipul cald, când mă uit la jarul aproape stins foşcăind în noapte, când mă uit la lumânărele, când văd cum moare mama lui Bambi în desenul animat, când prinţesa mică se încolăceşte între perine şi respiră uşor, dormind, visând, când îmbrac camaşa albă de abia spălată, foşnăitoare şi frumos mirositoare, când privesc boturi şi nasuri umede şi cercetătoare de caţei noi născuţi, când mă uit la liliac, au la tomatele proaspete din grădina-mi, când privesc fotografii vechi, când, oooh ce pasiune demonică şi rară în epoca cărţilor bancare, pipăi vremelnic, alas, vreo bancnotă mare, au paşaportul, nou nouţ, când umblu după pietre faine în vreo albie de râu, când scriu, când bucătăricesc reţete exotice, când miros castraveţii proaspeţi tăiaţi în feliuţe şi stropiţi cu cimbru, când mâncăm sâmburi de nucă muiaţi în miere de albine în seri reci de iarnă, când văz o minge colorată uitată-n bălării, când, în novembre, dis de dimineaţa aburul canalelor neerlandeze, foşcăieşte în aer, când tai dovlecei, mici şi galbini, toamna în frunze roşii, când, dupe trei pahare de vin, mă hâţân pre cerdacul conacului, murmurând cântice vechi, când privesc pulpe rotunde înciorăpate în lucii mătăsuri, când îmi pregătesc vacanţa, anticipând, când îs înconjurat de prieteni, când...
***
Londonistan
'home made' sinucigaşi, kamikaze, în primul rând, tăţi, nu au, sau le lipseşte identitatea, apartenenţa la ceva [o buna prietenă scrise odată ceva despre adevarata identitate a omului fară ţară, a emigrantului] las că nici nu cum să se integreze în ţările noi, uitându-se zi de zi la bunici, unchi, mătuşi şi la parinţii care sanctificheaza vechile tradiţii străbune, în cartierele mici ghetouri paralele [îs şi la noi exemple destule, cu mileuri pre masă şi cucurezi uscaţi pe pereţi, sau panoplii cu usturoi, bursuci şi 'ceva d’acasa'] noah, ăşti copchii stau in faţa unei dileme: ce îs?
Privind taţii analfabeţi, despoţii familiei, ce nu vorbesc boaba de limba autohtonă, las' să o scrie, au să o citească, înconjuraţi fiind de media de acasă ce prin ciupercile satelitului care împodobesc balcoanele micului Londonistan, îi transformă în victime, având posibilitatea [lege] să-si facă studiile, se transformă în oameni bombă. Nu neaparat din cauză că-s fanatici religioşi, ci din neputinţă, un fel de imbecili mentali cu studii superioare, pradă uşoară a salafistilor tafkir care de abia asteaptă niscai soldaţi neprihăniţi, ca să la spele fain cerebelii în derivă. Periculoşi până la culme tocmai din astă cauză. Nu-s controlabili, un fel de ucigaşi în serie. Fară motiv. Cu sânge rece. Şterşi pe creieri. Tot răul d'acolo vine. Iaca lipesc şi eu, spre dezgustu-mi, etichete.
Vina religiei, vina părintilor, vina mea şi a ălor de'i alesei drept guvernanţi. Soluţia? Citeşte mai jos.
Prinţesa mă întreabă:
- Eu ce îs? Neerlandeză? Au neerlandeză de origine româna?
- Ştii ce eşti?
- Nu!?
- Tu eşti Alysa. Un plod universal, acasă peste tot.
- Şi pe Lună?!
- Mai ales. Ăsta-i viitorul tău. Să trăieşti printre stele.
- Hmm, ce fain pap, dar după stele ce'i? Adică, dacă merg tăt înainte printre stele? Ce'i după dânsele?
- Nu ştiu. Dar o să-mi spui tu peste câţiva ani. Îs sigur de asta.
Pe lista dânsei, de doleanţe pentru ziua onomastică, primul loc îl ocupă, mai nou, un telescop, nu mai vrea păpuşi, vrea să-l vadă pe Micul Prinţ.