M-am întîlnit tîrziu
şi puţin cu Vintilă Mihăilescu. Şi, de la bun început, mai mult în (mod) public
şi în scris. Ca şi cum ne-am fi pregătit, amîndoi, pentru acum, ca etapă
intermediară în care unul a plecat primul, parcă în explorare - sau de
"antrenament". Urmînd ca pînă la urmă din ambii - ca, de altfel, din toţi - să
rămînă doar scrisul, scrisurile, scrisele, să îşi scrie. Într-un raport
între lumi (sau al lumilor) profund, radical, absolut antropologic - în
sens disciplinar, dar nu numai. Antropologia ca dialog, nu ca război al lumilor
(dar, tocmai, pe ruinele tuturor războaielor), în vederea unei extinderi ultime
a acestui dialog pentru care profesorul Vintilă Mihăilescu se antrenase, parcă,
deja, încercînd să ne pregătească pe toţi.
Se poate deci
spune că Profesorul se află acum plecat "pe teren", într-o altfel de "Cubă" -
una, doar, în plus, şi la nesfîrşit.
Pe "teren",
propriu-zis, nu s-a nimerit să mă aflu cu Vintilă (împreună, desigur, cu Ana)
decît, în vara dinaintea îmbolnăvirii sale, la miraculoasa mînăstire Corbii de
Piatră, din Argeş (într-o binemeritată evadare din tabăra de creaţie Arhitext,
de la Brăduleţ, unde aproape an de an Arpad Zachi, directorul fondator al
acestei publicaţii, ţinea să ne reunească), singura mea mirare fiind că
Vintilă, care ştia totul, nu dibuise deja acest loc, ca şi cum l-ar fi rezervat
descoperirii lui împreună cu mine: în acelaşi timp, ca în mai multe lumi
deodată. Aşa cum, spun toate mărturiile, a ţinut el să descopere totul: împreună
cu alţii, cu Ceilalţi, în acelaşi timp - Altul prin Ceilalţi. Ajungînd
să o facă, anticipat, şi pentru ce nu se poate descoperi împreună cu nimeni.
Nici măcar împreună cu "tine însuţi"
După care, într-o
cronologie inevitabil à rebours, "în răspăr", zigzagată
anacronic-intempestiv, într-unalt an (înainte sau după, nu contează:
întîlnirile sînt întotdeauna în acelaşi timp), am fost din nou împreună
la Salonul de Carte de la Paris, unde pot să mă bucur (şi să mă laud) că l-am
propus pe Vintilă organizatorilor deplasării de la Institutul Cultural Român
care, spre cinstea lor, au fost entuziasmaţi de idee, ceea ce a rezultat fiind
o mică (şi, iată, rarissimă, irepetabilă) hălăduială în doi prin Paris şi o
foarte, foarte reuşită masă rotundă la Livre Paris, în care Profesorul a
putut să-şi expună ideile în faţa unei schiţe a publicului străin,
internaţional, din toate lumile, care ar trebui să-i cunoască scrierile, adică
viaţa şi opera, lumile.
Îndrăznesc deci
să-l evoc, astăzi, acum, în acelaţi timp, pe Vintilă la viitor,
în baza unui mic "dosar" prilejuit de una dintre cărţile lui ultime, în care
văd, deja, aşa cum spuneam, tot atîţia paşi hotărîtori nu spre saltul final, nu
spre neant, ci spre definitiva pluralizare şi simultaneizare a tuturor lumilor
existente, posibile şi imposibile, printr-un fel de antropologie definitivă.
Adică sub semnul
traducerii. Vintilă, Profesorul, a plecat în traducere, traducător "de
teren". Traducere între lumi, "traducere simultană", simultaneizînd lumile,
aducîndu-le într-un acelaşi timp al antropologiei-traducere ca umanizare
a Umanului.