Dispariţia traducerii? Sub - să zicem, se spune - asaltul, pe de
o parte, al monolingvismului anglobal (anglofon + global), pe de altă parte, al plurilingvismelor de tot felul şi,
de pe altă parte încă, în relaţie însă cu prima parte, al traducerii
automatizate, al motoarelor online de traducere, cu algoritmii lor?
În niciun caz: traducerea este o pulsiune culturală care a
devenit naturală, care a ajuns să fie, istoric, înnăscută. Vom traduce chiar şi
gratuit (ceea ce nu e totuna cu gratis), chiar şi degeabă, în sine, ca misterios
exerciţiu literar-spiritual de scriere de sine prin Altul, de scriere a lui Altul
de propria mînă, de negociere materială, corporală şi procesuală
(corporal-procesuală: ritualică deci), a trans-identităţilor, a
pluri-identităţilor în act, în mod simultan: simultaneism ontologic
"scriptural", identitatea, elaborarea de sine-altul prin/ca scriere, ca exerciţiu
"literar" in between. Traducerea ca deveniri împreună.
Dispariţia traducerii?! Da, bineînţeles - din fericire: va
deveni (cum spuneam) un exerciţiu de eliberare şi elaborare simultană de
sine-altul, un exerciţiu mistic, "apofatic" (sinele ca ne-dat şi ca in-donabil),
alchimic - o cale liberă, ne-aservită, de iniţiere-devenire-construire. Sîntem
drumul pe care îl producem păşind.
Traducerea nu poate să dispară, sau poate să dispară doar generalizîndu-se,
resorbindu-se, anonimizîndu-se, ca parcurgere a necunoscutului, ca imposibilitate
de a sări, ocoli, evita - survola: harta e teritoriul, la fel de necunoscute,
deschise, infinite.