În spatele scenei, în faţa ei sau în culise, există întotdeauna o "armată" de oameni care fac ca strălucirea celor din faţa reflectoarelor să fie de fiecare dată perfectă. Toţi aceşti oameni sunt în coordonarea cuiva, care la Opera Naţională din Bucureşti poartă numele Paula Stoica şi se numeşte şeful serviciului artistic-scenă.
Ovidiu Miculescu: După ce absolvea Liceul de muzică Dinu Lipatti la secţia canto, Paula Stoica continua studiile la secţia canto a Universităţii Naţionale de Muzică, Dar câţiva ani mai târziu schimba direcţia, începând studiile la secţia actorie a UNATC, la clasa profesori Sanda Manu şi Ion Cojar. Cum se explică acest traseu de la muzică spre actorie?
Paula Stoica: A fost un traseu simplu: Eram în anul II la Conservator (azi UNMB), începusem orele de la clasa de operă, unde făceam deja fragmente din opere (duete, terţete etc.), am vrut să descopăr mai multe despre ce înseamnă să joci pe scenă, cântăreţ fiind, şi am dat la Teatru doar din nevoia de a şti mai multe, gândindu-mă că ar putea fi doar un sprijin, mai mult informaţional şi nimic mai mult. Am încercat chiar să le fac în paralel, dar doar pentru câteva luni. Erau universuri diferite, am ales cu inima şi am rămas la Teatru.
O.M.: Cum a ajuns Paula Stoica la Opera din Bucureşti şi de când coordonează tot ceea ce se întâmplă în spatele scenei. Cine au fost cei care au declanşat această mutare?
P.S.: Am fost întotdeauna actor independent, a fost o alegere asumată, dar care implica, exact ca şi acum, o viaţă destul de grea, mai ales pe timpul verii, dacă nu aveam în pregătire vreo premieră pentru toamnă. Aşa am ajuns să caut un job sau măcar să strâng bani pentru vară. În 2007, prietena mea de atunci şi de acum, Mădălina Florescu, pianist corepetitor la ONB, mi-a spus că se caută colaborator la regie de scenă (stage management), m-am prezentat, am trecut direct la treabă şi m-au păstrat. Coordonez totul în mod oficial, ca angajat în acest post, doar de la începutul lui 2020. În realitate, sunt mulţi ani de când fac asta, dar din postura de colaborator. Persoanele care au declanşat această mutare sunt multe şi au sosit în etape în viaţa mea: Plecasem din postura de stage-manager înainte de venirea Beatricei Rancea în funcţia de director general şi rămăsesem doar colaborator ca asistent de regie. Doamna Rancea mă ţinuse minte de când m-am ocupat de reluarea spectacolului dânsei Olandezul zburător la ONB, m-a vrut în postura de şef coordonator la scenă şi am acceptat doar cât să formez o echipă de oameni profesionişti şi integri la regie de scenă şi să plec. Aşa am şi făcut. Am găsit oameni extraordinari, cu calităţi incredibile umane şi profesionale, oamenii pe care îi am şi acum în echipă şi am încercat să îi îndrum spre a deveni şi buni stage-manageri (regizori de scenă). Nu mi-am dorit şi în continuare nu îmi doresc acest post. Sper să formez oameni care să poată veni oricând cu succes în locul meu.
O.M.: Ce se întâmplă exact în timpul unui spectacol de operă în spatele scenei?
P.S.: Si mai interesant este să se înţeleagă că procesul unui spectacol la ONB începe în zori, uneori şi cu o zi mai devreme (în cazul unor decoruri complexe cum sunt cele ale spectacolului Rigoletto). Maşiniştii încep de dimineaţă montarea decorului pe ştăngi si la podea, electricienii şi tapiţerii, de asemenea. Recuziterii aduc deja de la prima oră mobilierul şi toate detaliile spectacolului din ziua respectivă. Multe spectacole au şi covoare speciale dedicate. La spectacolele de balet, cerinţele sunt diferite de spectacolul de operă: De fiecare dată maşiniştii montează la prima oră o podea specială peste podeaua scenei, iar peste acele plăci dintr-un lemn special recuziterii aşază covoarele de balet. Toată echipa tehnică este într-un proces continuu de naştere a fiecărui spectacol în parte. Cum e gata montarea şi centrarea luminilor, pe la 15.30 sau 16 începem o repetiţie tehnică şi de lumini pentru a verifica dacă este totul în regulă. La 17.30 închidem cortina şi începe publicul să intre. Acum începe verificarea artiştilor la cabine, să ne asigurăm că sunt acolo şi că au tot ce le trebuie. Oamenii de la costume, încălţăminte, machiaj, perucherie sunt deja cu mult înainte pregătiţi să îi primească, sper eu, aşa cum se cuvine. Este 18.30 şi abia acum începe spectacolul. În timpul spectacolului, în culise de multe ori este un alt spectacol, foarte interesant, agitat şi de cele mai multe ori foarte plăcut, plin de emoţiile artiştilor gata să intre în scenă, de emoţiile tehnicienilor pregătiţi de schimbări, uneori rapide, de decoruri. La un moment dat, spectacolul este gata, tehnicienii rămân încă o perioadă pentru a strânge cât se poate din spectacolul respectiv şi a uşura munca pentru ziua următoare.
O.M.: Cine sunt personajele artistice cu care colaboraţi cel mai mult? Dirijorul, regizorii, soliştii?
P.S.: Cel mai mult cred că lucrez cu soliştii de operă ca asistent de regie, de asemenea cu pianiştii şi sufleorii, oameni de care m-am ataşat mult şi de la care învăţ mereu. Ca regizor de scenă, cu echipa tehnică de la scenă, toţi oameni buni, dragi şi harnici. Stăm cel mai mult împreună la repetiţii până să ne reunim cu dirijorii, corul sau orchestra sau să ajungem în etapa generalelor la scenă şi a spectacolelor. Regizorilor le sunt în permanenţă alături până în ziua premierei spectacolului. După aceea, spectacolele rămân de-a lungul anilor în grija asistenţilor de regie, desemnaţi la fiecare titlu în parte.
O.M.: Care au fost cele mai provocatoare spectacole la a căror montare aţi lucrat în calitate de coordonator al mişcărilor din spatele scenei?
P.S.: Fiecare nouă montare vine cu alte şi alte provocări. Au fost câteva momente în care munca de stage manager a fost un pic mai complexă - sau poate măsor eu un pic complexitatea prin gradul de oboseală pe care îmi amintesc că îl aveam la premieră - poate conta şi lipsa mea de experienţă din acel moment. În 2008, premiera spectacolului. Macbeth de Verdi, regia Petrikă Ionescu, scenografia şi costume Cătălin Ionescu-Arbore, în 2011 premiera spectacolului Lohengrin de Wagner, regia Ştefan Neagrău, scenografia Adriana Urmuzescu, dar provocări reale şi mereu altele apar la fiecare nou titlu în parte, fără excepţie.
O.M.: În 2014, făceaţi prima asistenţă de regie la Rigoletto, regia Stephen Barlow, urmată de La Traviata, regia Paul Curran. Cum a apărut această oportunitate?
P.S.: Şi Stephen Barlow şi Paul Curran sunt regizori şi oameni de la care am învăţat enorm şi pe care îi iubesc din toată inima. Îmi doream de mult să fac asistenţă, de fapt îmi doream mult să lucrez cu soliştii, pentru că o făceam deja neoficial şi mă încuraja în acest sens de mulţi ani un alt regizor, tare drag mie şi personalitate foarte importantă a acestei instituţii, regizorul Ştefan Neagrău. În perioada aceea era director Răzvan Dincă, a trecut directorul adjunct de atunci George Călin prin culise, am prins curaj să îi spun că, dacă e nevoie de asistent de regie pentru Rigoletto, mi-ar plăcea să încerc. Asta a fost tot, nimic mai banal. Cu o zi sau două înainte ca Stephen Barlow să înceapă repetiţiile, am primit telefon de la producţie şi mi-au spus că mă pot ocupa de acest titlu. Se pare că a fost în regulă din moment ce mi s-au oferit mai departe titluri de care să am grijă ca asistent de regie.
O.M.: Dacă ar fi să o luaţi de la început, aţi alege aceiaşi profesie? De ce? Ce are opera atât de special?
P.S.: Trebuie să fii nebun sau masochist sau amândouă să vrei să iei viaţa de la început... La mine viaţa continuă încă în ritm foarte alert şi cu multe surprize zi de zi. Abia aştept să văd ce se mai întâmplă chiar şi azi până seara. Avem spectacol şi niciodată nu ai două spectacole la fel, chiar şi la acelaşi titlu. Ador viaţa mea, exact aşa cum este, nu vreau să schimb nimic, poate doar să mă mai şi odihnesc uneori... Nu ştiu ce are Opera special pentru alţii, pentru mine este pur şi simplu firescul vieţii mele, banal şi simplu. Acum două zile m-am întâlnit la metrou cu un fost angajat electrician la scenă, acum lucrează la Metrorex şi era cu alţi colegi de muncă de acum. O doamnă din grupul de muncitori îmi povestea cât de mult a impresionat-o acum ceva ani să asculte şi să vadă spectacolele Aida şi La Traviata şi că a plâns de bucurie să vadă ceva atât de frumos. Ce alt motiv mai bun să vii şi să ai grijă de spectacole, dacă ştii că asta atinge inima cuiva?
P.S.: Sigur că au fost perioade importante deja în cei 100 de ani de existenţă a ONB (şi la începuturi, în 1921, când Lohengrin, spectacolul de deschidere a fost dirijat de George Enescu, şi în perioada anilor '50, când Opera se muta în sediul actual şi lua amploare repertoriul de operă şi balet). Dar ar fi nedrept să facem ierarhii faţă de artiştii importanţi care se nasc în fiecare generaţie şi vin mereu cu idei noi, atitudine, chiar şi tehnică inovatoare. Cred mult în evoluţia artistului de la o generaţie la alta, dar în respect şi în dorinţa de a învăţa de la cei de dinainte.
O.M.: Cum se simt cei din backstage în această perioadă, când activitatea pare să se repornească după mai bine de un an de stagnare?
P.S.: Din fericire, cel puţin de când a fost numit domnul Daniel Jinga director, ne-am apucat intens de treabă, cât ne permit regulile mereu în schimbare impuse de pandemie, dar rata îmbolnăvirilor a scăzut şi primim iar cu bucurie public în sală, chiar dacă în număr mai restrâns momentan. Asta ne motivează şi a crescut iar moralul oamenilor, uşor încercăm să creştem şi efectivul lor.
O.M.: Unde credeţi că se află ONB în comparaţie cu alte opere din Europa? Ce credeţi că lipseşte ca să fiţi pe mai sus?
P.S.: Sigur că ştiu şi învăţ multe văzând ce se face în alte teatre importante din Europa sau chiar din lume şi ar fi tare bine să colaborăm cât mai des cu oameni care să ne aducă mult mai aproape şi alte sisteme eficiente de lucru din alte teatre.
O.M.: De ce credeţi că ar avea nevoie ONB pentru a deveni mai atractivă pentru publicul tânăr?
P.S.: Publicul tânăr are nevoie de impact puternic, imediat, precizie a gândului şi a mesajului, are nevoie de tehnologie, de onestitate, de emoţie puternică şi, atât timp cât suntem conştienţi şi atenţi la publicul care vine şi mai ales la cel care nu vine ÎNCĂ la Operă, cred că am mai făcut un pas către o comunicare cât mai onestă cu cei care ne intră în casă.