Pentru că şi eu mă consider o persoană inteligentă, cu bun gust, am ajuns la concluzia că de acum înainte trebuie să abordez doar subiecte profunde, tratându-le cu seriozitatea adecvată. Voi avea grijă să am revelaţii înainte de a apăsa pe buton. De exemplu sâmbăta care a trecut stăteam la o terasă holbându-ma artistic la cafeaua din paharul de plastic, meditând la fragilitatea vieţii deoarece ploua, tuna şi fulgera, iar eu fiind o persoană sensibilă sunt impresionată de măreţia naturii. Nimic nu m-ar fi putut împiedica să mă gândesc la astfel de lucruri alese, nici dacă două girafe ar fi aterizat la masa vecină, găurind umbrelele, nici dacă Tâmpa s-ar fi preschimbat într-o spinare de dinozaur ţepoasă sau râioasă. Sau ambele. Nimic! Aş fi ignorat cu dispreţ suveran girafele vecine, în nici un caz nu le-aş fi pozat sorbind suc cu paiul din pahare înalte, pentru că astfel de fotografii ar fi hilare.
Cum meditam eu aşa, aşteptându-mi unul dintre modelele preferate, am avut o revelaţie! M-a durut un pic în cea mai moale parte a corpului, că doar se ştie artiştii măreţi au suferit întotdeauna pentru crezul lor şi din cauza nemerniciei celor din jur. Când m-a străfulgerat revelaţia nu era nimeni lângă mine în afară de un câine cu ochii albaştri, de tras la sanie, doi puşti şi chioşcarul, dar dânşii n-au fost nemernici cu persoana mea.
M-am ridicat în tăcere pentru că e de aur şi în plus nu-i bine să vorbeşti singur în public. Oamenii mărginiţi au tendinţa să-i considere nebuni pe cei care par să converseze cu aerul pe stradă, însă e doar o aparenţă deoarece astfel de persoane au polemici aprinse cu anumite voci care nu sunt văzute de oricine. De exemplu eu nu le văd (pe voci), deşi port ochelari, dar cunosc persoane care le zăresc uneori.
Am plecat lipa, lipa prin ploaie, alunecând graţios printre băltoace, admirând armonia siluetelor reflectate, ba chiar mi-a trecut prin minte că Ştefan cel Mare şi Sfânt s-o fi oglindit şi el înainte de a pleca cu oastea să-şi bage sabia în turci, doar că pe vremea aia nu erau străzi asfaltate şi nici aparate de fotografiat. În plus eu nu mă născusem. Dacă părinţii m-ar fi născut în acele vremuri glorioase şi-aş fi avut un aparat, aş fi imortalizat măreţul moment.
A trebuit să mă mulţumesc cu câţiva trecători. Din păcate din cauza picăturile nu se vede că personajele au o atitudine meditativă, ici colo câte o sprânceană ridicată sugestiv, iar ochii, oh aceste oglinzi ale sufletului, sunt fără limită de adânci, privitorii s-ar putea îneca în ei.
Oricât de surprinzător ar părea, la moment dat am fost tentată să pozez o javră albă cu pete negre, mai exact silueta în apă, deşi eram conştientă că un astfel de subiect nu e destul de rafinat pentru mine. Totuşi vă asigur că respectivul căţel avea o expresie gânditoare. Soarta m-a împiedicat, sau poate că a fost sandaua stângă, o piatră sau asfaltul ud, cert e că era să-mi rup gâtul fugind după potaie. Ar fi fost un accident cu totul nedemn de mine, jenant spre penibil. Alţi fotografi îşi riscă viaţa în zone de conflict, eu alergând în parcarea unui hotel după o siluetă mâzgălită în apă.
Într-un final am ajuns la concluzia că pozele sunt cu mult mai frumoase dacă le privesc de la trei paşi distanţă, printre gene, cu ochii închişi pe jumătate.
