Într-o zi, imediat după ploaie, ca de obicei cercetam băltoacele căutând una perfectă de pozat, până când am dat peste silueta lui în apă. Nu mi-a plăcut, însă ceva m-a oprit să plec mai departe. Îşi lămurea un vecin despre ciripitul cu tâlc al vrăbiilor, şi fără voie am tras cu urechea, că de, nu în fiecare zi am ocazia să aud aşa ceva. Din păcate tot atunci s-au găsit doi să se îmbrâncească, să-şi spargă capetele de pereţii librăriei cu broşuri metafizice despre nemurirea sufletului, yoga and stuff, aşa că n-am mai auzit nimic. Omul şi-a înghiţit cu regret vorbele despre vrăbii, nimeni nu mai stătea să-l asculte, iar după cutele ce-i boţeau faţa am presupus că-i pare nespus de rău, că arde de nerăbdare să discute cu cineva. Puţin adus de umeri, cu o cămaşă verzuie decolorată de soare, cu o şapcă urâtă, portocalie, ce-i umbrea ochii, pantaloni subţiri cu buzunare mari, umflate, pe care aveam să i le văd de atâtea ori şi să aflu că în ele îşi îndeasă firmituri de biscuiţi şi pâine, grăunţe şi pop corn cumpărat de la o tonetă de lângă Piaţa Sfatului. Dacă te uiţi la el nu pare prea zdravăn, dar nici chiar nebun, nu chiar cât să-şi tragi copilul mai la o parte dacă îţi apare prin preajmă. Cred că nu mi-ar fi vorbit niciodată dacă nu m-ar fi văzut cu un cornet mare de floricele de porumb pe care îl împărţeam cu dărnicie, şi ostentativ trebuie să recunosc, unui stol înfometat de hulubi.
Aşa cum unii intră în vorbă cu necunoscuţii întrebând cât e ceasul sau constatând cu voce tare -Ce căldură, murim de zăpuşeală, sau, după caz, Nu se mai termină ploile ăstea, aşa el, invariabil, indiferent de locul unde s-ar afla, pe stradă, într-un magazin la coadă la casa de marcat, la Primărie, dacă i se pare că cel de lângă el poate fi un iubitor de păsăret, se apucă să discute despre fregate şi despre pinguiuni. După ce ne-am împrietenit mi-a mărturisit că numai bărbaţilor le spune de fregate, pentru că doar aceştia sunt interesaţi de viteza de 400 de km pe oră pe care o ating în zbor, mereu le spune că păsările depăşesc cu mult cel mai tare automobil de pe planetă, un argument şubred, zic eu, deoarece maşinile nu zboară iar înaripatele ăstea pe care le-am văzut doar la televizor nu aleargă pe autostradă sau pe străzi prost asfaltate. Femeilor le vorbeşte despre pinguini. Aşa ca într-o doară le descrie ritualul de împerechere, şi doar o singură dată am văzut o doamnă care s-a simţit ofensată, însă ea nu se pune pentru că avea în mâini broşuri cu viaţa de apoi, din acelea ale pocăiţilor. Pe faţa mea a văzut că sunt sincer interesată aşa încât şi-a dezvoltat relatarea demonstrându-mi şi prin gesturi cum masculii îşi mişcă trupul, capul şi aripile (păcat că nu era îmbrăcat în frac negru cu plastron alb), cum fac reverenţe partenerelor, spre umirea, încântarea şi indignarea trecătorilor, reacţii pe care le prindeam cu coada ochiului, fără să mă sinchisesc de ele.Totuşi l-am oprit la timp să-mi arate cum ciugulesc penele soaţelor, 1 pentru că n-am pene, 2 el nu era pinguin imperial, 3, nici eu nu sunt pinguină. Tot atunci, adăpostindu-ne de soare într-un gang, a istorisit cu plăcerea unui desfrânat despre comportamentul libertin al pinguinelor care rămân văduve, bărbătuşii lor sfârşind prematur în burta balenelor. Se pare că acestea îşi fac rost de pietre pentru cuib lăsându-se călărite de masculii femelelor din vecinătate, ba chiar culmea rafinamentului, unele doar cochetează. Nu fac cu ochiul şi nici nu se apleacă arătându-şi decolteul, pentru că n-au bluze şi rochii umflate cu silicoane, doar îşi lasă capul pe spate, înălţându-şi mult ciocul în aer. Probabil gestul este echivalentul pinguinesc al expresiei: voulez vous coucher avec moi ce soir?
Când era mic locuia cu familia într-o pivniţă igrasioasă, cam tot pe atunci a început să viseze că este şoim, şi mai abitir după ce a aflat că trăiesc 100 de ani. Tocmai îi murise bunica, cea care miroasea mereu a medicamente şi-a tinctură de iod, un unchi bolnav de plămâni şi-o vecină ce avea un canish alb. Nu-şi mai aminteşte de ce anume a murit femeia, de boală sau electrocutată cu feonul defect, îşi aduce aminte doar că într-o noapte câinele a scâncit până dimineaţa, a urlat lălăit şi-a zgâriat uşa cu ghearele. Toţi vecinii auziseră, era imposibil să nu, însă nimeni nu s-a dus să sune la uşă, şi bine au făcut pentru că n-ar mai fi putut să descuie yala, era ţeapănă femeia, aşa a spus maică-sa a doua zi când a venit legistul. Dacă ar fi fost şoim de-a devăratelea ar fi luat canishul în gheare şi-ar fi dispărut de acasă cam cel puţin o săptămână, apoi s-ar fi întors pentru că se termina vacanţa şi-ar fi trebuit să meagă la şcoală. În adolescenţă găsea că seamănă mai mult cu o buhă sau cu un huhurez, pentru că obişnuia să stea într-un loc cu ochii închişi pe jumătate, fără să vorbească cu nimeni, cu urechile ciulite. Nu pierdea nimic, auzea tot, auzea şi-şi râdea în sine, deşi huhurezii nu se hlizesc de felul lor. Cu cât îşi făceau de cap hormonii cu atât păsăretul din capul lui se diversifica, spre îngrijorarea părinţilor ce nu mai ştiau ce să facă, să-l pocnească peste ceafă-ca tatăl, sau să-i cumpere cărţi de ornitologie, cum făcea maică-sa. Atât palmele cât şi cărţile i-au prins bine, primele îl ajutau să se mai trezească din când în când la realitate, tratatele adâncindu-l din nou în lumea fantasmelor. În anumite momente se întâmpla să nu-şi vadă bine părintele, adică zărea pe fotoliu un trup în spatele unui ziar deschis, dar i se părea că e un fazan uriaş acolo, unul pe care ar fi vrut să-l ştie mai degrabă în cuptor pe tavă, bine fript, gătit cu mirodenii, aşezat pe masă într-un platou alb de porţelan, acela folosit doar de Paşte, Crăciun, Revelion şi când vin musafirii, apoi în gura lui, în gât, în stomac, în fund şi-n wc. Să nu înţelegeţi greşit. Tatăl lui e un om cumsecade, muncitor, care uda florile din faţa blocului duminică dimineaţa şi repera bicicletele copiilor din vecini.Pe maică-sa o vedea ca pe-o dropie cumsecade cu fundul mare, trebăluind în bucătărie.
Pe colegii de liceu, pe băieţi, îi zărea des sub chip de păuni înfoiaţi sau gâscani, pe când el se considera huhurez ciufut, şi doar rar, când se întâmpla să-i placă o fată, corcodel sau cocor dansator. Pe fetele şleampete din clasele XI-XII, le considera gâşte şi raţe cu ţâţe, pe cele mici şi guralive din a XIX-a, vrăbii şi colibrii cu ţâţe, pe tocilare: papagali cu ţâţe, colegele bârfitoare erau pupeze şi gaiţe. Cu ţâţe. Frumoasele erau cocori cu ţâţe, femele de corcodel cu ţâţe, rândunici japoneze cu ţâţe. Şi-a dat seama că-i e pe plac o fată cocor când inima a început să şi-o simtă ca pe un mierloi în coşul pieptului, unul mic şi tremurând la fiecare gest cu mâna pe care-l făcea ea în curtea liceului, la mişcările bruşte ale gâtului alb şi subţire, cu o vânătaie albăstruie unde se împreunează venele. Inima mierlă îi fluiera când femela cocor îi cerea zâmbind caietul de mate. Copleşit de ruşine, în timpul orelor îşi regurcita visele din noaptea precedentă, când s-a văzut clar, pe el lângă ea, în aer, deasupra unui câmp imens de orez îmbibat în ape, dansând în aer cu alţi cocori. Dans nupţial. Îşi întindea gâtul arcuindu-şi-l delicat în jos, bătea din aripi şi se învârtea, se răsucea, se învârtea, se răsucea, se învârtea, se răsucea până când ea începea să sară cu capul alipit de-al lui. Sărituri înalte de peste doi metri, planări line pe brize mirositoare a gel de duş. Spre dimineaţă au aterizat pe câmp începând preocupaţi să vâmeze broaşte.
Atunci s-a trezit flămând, cu aşternutul murdărit şi lipicios.Vise din acestea, cu mici variaţii coregrafice, le-a avut până în ziua când a auzit în toaleta băieţilor pe mai mulţi bălăcărind fetele, poştind o ţigară. Era în pauza mare, timp berechet să se lămurească cum cocorul lui delicat şi-a tras-o într-o baracă din spatele tomberoanelor, seară de seară, şi că de asta venea la şcoală cu pulpele învineţite, cu urme de muşcături pe gât.