Numele lui Sherban Lupu este, fără îndoială, familiar oricărui român interesat de muzica clasică. Profesor la University of Illinois, el rămâne la ora actuală unul dintre cei mai cunoscuţi interpreţi ai lui Enescu pe plan mondial. După ce a urmat şi Conservatorul la Bucureşti, unde a fost studentul lui George Manoliu, Sherban Lupu a plecat din ţară pentru a-şi continua studiile la Guildhall School of Music cu Yfrah Neaman şi a beneficiat de ocazia de a lucra cu Yehudi Menuhin, Nathan Milstein, Henryk Szeryng, Norbert Brainin de la Amadeus String Quartet sau Sandor Vegh. O serie de premii internaţionale i-au marcat cariera (ChrW(8220)Vienna International”, ChrW(8220)Jacques Thibaud” - Paris, ChrW(8220)Carl Flesch” - Londra, ChrW(8220)Royal Society of Arts”, ChrW(8220)Park Lane Group Contest”). A fost membru al English Chamber Orchestra, London Mozart Players şi al Orchestrei de cameră din Mainz.
În 1976, Sherban Lupu s-a stabilit în Statele Unite, unde a fost concert-maestru asociat la Opera din San Francisco, fondator şi consilier artistic al Orchestrei de cameră din Indianapolis şi director artistic al Festivalului Gubbio din Italia. La ora actuală, este profesor de vioară şi şef al catedrei de instrumente de coarde la University of Illinois, apărând frecvent ca solist în Europa şi Statele Unite. Cântă deseori şi muzică de cameră (este membru al ChrW(8220)George Enescu Chamber Players”, al ChrW(8220)Chicago Ensemble” şi a pus bazele ChrW(8220)Enescu Ensemble”) şi se poate afirma că s-a specializat în muzica românească şi est-europeană, rămânând cu toate acestea şi un virtuoz al repertoriului clasico-romantic şi având realizări deosebite în domeniul muzicii contemporane. În ultimii ani, revenirile sale în România şi aplecările asupra tradiţiei muzicale româneşti au devenit tot mai frecvente.
Înregistrările sale pentru case de discuri precum ASV, Arabesque şi Continuum şi de asemenea, pentru BBC, s-au extins în ultimul timp în direcţia colaborării cu Electrecord şi Editura Casa Radio, principalele case de discuri româneşti preocupate de muzica clasică.
Dacă anul trecut descopeream pe piaţa românească legată de numele lui Sherban Lupu o interesantă colecţie de două CD-uri grupată cu cartea Arta lăutarilor – izvor al violonisticii moderne, toate acestea publicate într-un elegant set în colecţia “Lada de zestre” a Editurii “Casa Radio”, de data aceasta subliniem apariţia la Electrecord a CD-ului Sherban Lupu şi virtuozii ţărani din România.
Cartea Arta lăutarilor este un amplu interviu în care Sherban Lupu e chestionat pe tema relaţiei între arta lăutarilor şi arta violonistică europeană romantică şi cea din prima jumătate a secolului XX. Toate aceste informaţii (prezentate în formulă bilingvă) se arată a fi interesante atât pentru cititorul român, cât şi pentru cel străin. Din punct de vedere muzical, piesele au fost grupate tematic, după diferitele ţări de provenienţă, relaţia cu România fiind doar ocazională.
Nu aceeaşi este situaţia În albumul Sherban Lupu şi virtuozii ţărani din România în care este vorba, după cum o spune şi titlul, doar despre muzica românească şi atât de interesantele figuri ale virtuozilor populari. Evident că este vorba în primul rând despre virtuozi ai viorii, ceteraşi, cum sunt ei de multe ori numiţi în nordul ţării, pe nume Ioan Paul din Budeşti – Maramureş, Ioan Pop din Hoteni – Maramureş, Constantin Lupu din Botoşani, Gheorghe Meti din Negreşti-Oaş şi Emil Mihaiu din Gherla. Aceştia au fost aleşi de Sherban Lupu pentru calităţile tehnice, desigur, dar mai ales pentru autenticitatea muzicii pe care o interpretează, specifică pentru regiunea din care provin.
În cele 31 de piese de pe album, Sherban Lupu cântă alături de ei şi de grupurile lor de acompaniament dovedind o remarcabilă putere de adaptare la diferitele maniere de interpretare. În majoritatea cazurilor, cei doi violonişti cântă la unison, dar există destule piese în care se cântă la octavă sau Sherban Lupu şi primaşul popular alternează ori dialoghează (“Sârba pe hang”, “Fecioreşte I”, “Hărţagul I şi III) şi chiar piese în care Sherban Lupu preia complet ipostaza solistică. Mai multe piese de joc şi mai puţine lirice întâlnim pe acest CD, în care se pot diferenţia cu uşurinţă timbrul lui Sherban Lupu şi cel al muzicianului popular, unitatea stilistică de ansamblu rămânând cu toate acestea nealterată. Multe dintre melodiile de pe acest disc (31 în total) pot fi ascultate în versiunile lor tradiţionale în seria de înregistrări “Ethnophonie” editată de Muzeul Ţăranului Român în cooperare cu fundaţia “Alexandru Tzigara Samurcaş”. Cu o prezentare extrem de consistentă ce oferă amănunte despre fiecare piesă, dar şi despre detaliile acestei iniţiative (o excepţională prefaţă semnată de Pascal Bentoiu), discul poate fi ascultat cu plăcere de o categorie foarte largă de public, de la iubitorii de folclor ţărănesc, care nu vor fi dezamăgiţi, până la acei melomani pentru care Sherban Lupu aduce toate argumentele în favoarea folclorului românesc autentic.
Ceea ce aş puncta ca remarcabilă este extraordinara forţă de muncă a lui Sherban Lupu, care în această perioadă organizează un festival de muzică de cameră la Braşov, în octombrie girează premiera americană a operei Oedipe de George Enescu, iar în decembrie este implicat în manifestările prilejuite de Anul internaţional “George Enescu” de la New York. Iar acestea sunt doar manifestările mari care au legătură cu România.
Oltea Şerban-Pârâu
Dorul după ce-am uitat
Dacă valorile şi scările lor întortocheate ar sta astăzi vesele, dar cuminţi, luminate de datele noastre spirituale dintotdeauna, aşa cum este folclorul autentic, atunci multe din cele indecent şi bombastic strălucitoare s-ar plasa în zona gri a ridicolului, a derizoriului şi a uitării.
Nu putem şti de ce anume i-a fost dor lui Sherban Lupu atunci când a conceput proiectul “Sherban Lupu şi virtuozii ţărani din România”. Ceva însă l-a “ars” pe muzicianul român aflat de multă vreme în Statele Unite, unde este recunoscut şi respectat ca virtuoz şi profesor, şeful catedrei de instrumente de coarde în cadrul imensei şi pe măsură prestigioasei University of Illinois. Nu este vorba atât de acel “ceva” care s-ar putea numi nevoia de echilibru, fie el al depărtărilor sau al proximităţii. Mai degrabă putem recunoaşte nevoia unei regăsiri, de care – vrem, nu vrem – avem nevoie fiecare dintre noi oriunde ne-ar fi traiul, aici sau acolo.
Parcurgerea booklet-ului ce însoţeşte CD-ul editat de Electrecord merită făcută înainte de ascultarea albumului. Cuprinzătoare şi surprinzătoare prin aspectul inedit al informaţiei, micuţa cărticică beneficiază de o minunată prefaţă-analiză semnată de un adânc cunoscător într-ale cântului şi “Lupu”-lui deopotrivă, compozitorul Pascal Bentoiu.
Aflăm aşadar amănuntele unei aventuri muzicale, cu detalii dintre cele mai pitoreşti. Partenerii violonistului româno-american – muzician cu studii şi recunoaşteri internaţionale dintre cele mai înalte – sunt nimeni alţii decât adevăraţii păstrători ai purităţii stilului naţional-regional pe numele lor Ioan Paul din Budeşti-Maramureş, ceteraş – şofer de basculantă altminteri –, sau Ioan Pop din Hoteni-Maramureş – interpret la zongoră, ceteră, contră, fluiere şi dobă –, Constantin Lupu – reputat violonist şi conducător de ansamblu din zona Botoşani-ului – sau Gheorghe Meti – “fruncea ceteraşilor” din Negreşti-Oaş. Acesta din urmă, cu un talent rar chiar şi în cadrul etniei sale poate nu doar reproduce orice melodie, dar, mai mult, o poate “oşeniza” pe loc aproape indiferent de stilul sau caracterul acesteia. El, alături de ceilalţi muzicanţi populari ne oferă bucuria de a audia pe acest album nu mai puţin de 31 de piese.
Fotografiile ni-l arată pe Sherban Lupu cântând la vioara cu goarnă alături de Ioan Pop, violonist de mâna stângă, al cărui pavilion la instrument este construit dintr-un bostan uscat şi tot fotografiile ne mai arată şi aspecte ale petrecerilor şi horelor din Maramureş şi Moldova, despre care parcă am şi uitat că au existat cândva, aflând mereu cu surprindere şi bucurie că mai există încă. Restul... putem doar să ne readucem aminte atunci când ascultăm sau mai corect când “ne ascultăm” în muzica atât de simplă şi de imensă în semnificaţii a acestui album.
Trecerile atât de naturale ce evocă mişcarea frunzişului sau a grâului în vânt de la modalul minor la cel major, culminaţiile de frază, concluziile cadenţiale atât de surprinzătoare în prospeţimea lor, transcend fără îndoială simpla funcţie socială a acestei muzici. Arta violonistică a lui Sherban Lupu face cu exuberanţă jazz-istică trecerea între academismul vest-european şi inefabila aproximaţie balcanică pe care o iubim, deşi ne prefacem că o urâm.
Dorul după ce-am uitat se mai ostoieşte parcă ascultându-ne muzica.
Virgil Oprina