Iosif Sava - ultimul interviu

În vara anului 1998, mai precis la data de 18 august, cel care a fost Iosif Sava părăsea această lume prea devreme, lăsând un gol care nu a fost umplut nici acum în publicistica culturală românească. Întâmplător, aveam să fiu ultimul ziarist care a făcut un interviu cu Iosif Sava, cel care reuşise în cariera lui să transforme interviul în carte sau în talk-show de televiziune.

Această discuţie vă propune un salt în timp, vă oferă ocazia de a vi-l aminti pe Iosif Sava cel atât de plin de energie, de idei şi de dragoste pentru muzică, pentru Marea Muzică.

— Iosif Sava este o persoană publică şi o personalitate în lumea muzicii. V-aş ruga să creionăm împreună evoluţia dvs. către ceea ce sunteţi acum, un celebru critic muzical şi realizator de talk-show-uri TV pe teme muzicale şi nu numai...
— Descind dintr-o familie de profesionişti ai muzicii, de 400 de ani în familia mea au fost doar muzicieni. Tata a avut şapte fraţi, toţi s-au ocupat de muzică. Bunicul a absolvit Conservatorul din Iaşi, a fost o vreme unul dintre colaboratorii lui Gavriil Musicescu. Străbunicul meu a fost dintre primii absolvenţi ai Conservatorului întemeiat de Al. I. Cuza. Am trăit în mediu muzical de copil, iar în anii războiului, cînd a fost foarte greu, am făcut muzică în şcoala primară şi chiar în primele clase de liceu. După război, am fost elev la clasa de pian a Conservatorului din Iaşi, pînă în 1950, cînd acesta s-a desfiinţat... În casă se cînta permanent. Eu am cîntat la violă, am studiat pianul. În 1939 aveam 6 ani şi am cîntat — cu mîndrie o spun — la orga bisericii catolice. O perioadă deosebită a fost din 1948 pînă în 1951, cînd am fost la Şcoala medie de muzică din Iaşi. Eram 3 elevi, lucram 6 ore pe zi, cu profesori ca Achim Stoia, Constantin Constantinescu şi George Pascu, toţi muzicieni de mare calibru.

În 1951, o anumită orbire a intrat în mine şi am venit la Bucureşti. Eram gazetar din ‘49; la 16 ani scriam deja într-un ziar independent al Iaşului, ultimul care rămăsese, Opinia. Pînă la 18 ani mi-am împărţit timpul între studiile de la Liceul naţional — sînt mîndru că am făcut liceul acolo, unde am căpătat toate elementele culturii care mi-au servit o viaţă—, Conservator, unde eram după-amiaza şi noaptea în care scriam pentru ziar (asta se întîmpla prin ‘51). Apoi am venit la Bucureşti. Am făcut Facultatea de filosofie, apoi am lucrat la ziarul Scînteia tineretului, care era pe atunci o navă-şcoală, cu mari personalităţi ale timpului. Generaţiile se schimbau în jurul meu. Am rămas la ziar, am lucrat în secţia de ştiinţă şi cultură (nu la agricultură, cum au spus unii răuvoitori), am făcut primele pagini de ştiinţă. Am cunoscut multe personalităţi, pentru că am luat interviuri unor oameni de mare ţinută. Făceam în paralel Facultatea de filosofie şi umblam în în amfiteatrele tuturor facultăţilor, de ştiinţe juridice, de matematică. Am avut parte să cunosc acea generaţie de cărturari teribili, de la Călinescu la Vianu. Aveam o anumită nevoie de interdisciplinaritate. Simţeam gazetăria ca pe o voluptate. În 1958 tata a murit, răpus la 61 de ani de cancer; i-am promis pe patul de moarte că nu voi uita muzica. La 25 de ani am început să fac cronică muzicală. Mi s-a părut că îmbin aici înclinaţiile muzicale cu gazetăria. Am stat la ziar pînă în 1968, cînd am venit în radio şi mai tîrziu în televiziune, unde muzica a fost scopul meu esenţial. Umblînd prin atîtea alte teritorii, sper eu că am slujit muzicii prin aceasta. Poate sînt declarativ, dar muzica a fost mobilul meu, chiar dacă în ultima vreme, în colocviile sau talk-show-urile mele, muzica nu a mai avut locul meritat. Cred că am făcut mult pentru muzică aducînd copii, aducînd problematici muzicale în aceste talk-show-uri, gen care a înflorit după revoluţie.

În perioada ‘82-’85, cît am lucrat în televiziune — pînă la alungarea mea înapoi pe canalul doi de la radio — am avut discuţii de mare farmec pentru muzică cu Ştefan Niculescu, cu Aurel Stroe, cu toţi marii muzicieni ai ţării. Acei ani au însemnat mult pentru muzică. După revoluţie ştiam că pedalînd numai pe muzică nu voi avea nici un fel de succes. Şi atunci am lărgit aria, am intrat în zona politicului şi nu-mi pare, în nici un chip, rău. Iată că acum, de o lună de zile (după pensionarea mea forţată din televiziune) am primit sprijinul unui om excepţional, cu o mare înclinaţie pentru muzică — poate pare servilă fraza mea, dar eu sînt convins de ceea ce spun —, Adrian Sîrbu. Iată că am un nou talk-show — şi sper să stabilesc un gen nou, zis talk-show interactiv — în care am la dispoziţie o scenă, discuţiile continuă, dar muzica şi muzicienii vor avea un loc deosebit în aceste spectacole, de la sala de concerte a Palatului Cotroceni.
— După o îndelungată carieră în Televiziunea română, în perioada actuală lumea vă regăseşte în aceeaşi postură de realizator de talk-show-uri TV, la canalul “Acasă”. Cum este trecerea de la o televiziune de stat la una particulară. O resimţiţi pozitiv sau negativ?
— Am condiţii cu totul deosebite aici. La două săptămîni după ultima serată muzicală de la TVR, de pe 30 mai, am putut să deschid acest şir de spectacole. Mi s-au oferit condiţii pe care nu le-am avut în Televiziunea Română. Am producători, am o echipă de tehnicieni de înalt profesionalism. Mi-a fost greu într-un fel să mă adaptez, dar cred că am izbîndit. A trebuit să cunosc deodată 30 de persoane, să le cîştig sufragiile... Sînt oameni excepţionali. Mi s-au oferit condiţii financiare deosebite. Au fost cumpărate nişte filme rare, le voi folosi pe parcurs, mi s-a dat libertate totală de organizare, nu am de ce să mă plîng...
— Atunci de unde vine partea negativă, din faptul că sînteţi sentimental?
— Sînt un sentimental, toată viaţa am pierdut din cauza aceasta. Dar după patru săptămîni de cînd stau în studioul “Acasă”, mi-am uitat rana adîncă creată în momentul în care după 30 de ani de radio şi televiziune în care nu am lipsit o săptămînă, s-a renunţat la mine cu atîta uşurinţă. Aceasta este marea mîndrie a vieţii mele: glasul meu nu a lipsit nici o săptămînă de pe posturi, chiar atunci cînd 4 luni am fost în spital; la ora 11 am fost operat şi seara trimiteam banda la radio. Despărţirea a fost bruscă şi inechitabilă. Asta m-a îndurerat într-un fel. Dar toate trec, ne obişnuim...
— Sînteţi unul dintre puţinii, dacă nu chiar singurul comentator al domeniului muzical — cel puţin la noi — care s-a implicat, la scară atît de mare, în aproape toate formele de expresie, radio, televiziune, presă scrisă (cotidian sau revistă), carte? Ce v-a determinat să o faceţi şi care sînt satisfacţiil?
— De mic am visat să fac acest lucru. Am fost cîştigat de fraza lui Honegger pe care o ştiu din copilărie: “muzica e făcută pentru stadioane“. Eu nu am fost pe stadion în viaţa mea, pentru că a trebuit să renunţ la plăcerea cultivării sportului. Dar acesta mi se pare un vis frumos. Sper că odată, sute de mii de oameni să poată sta pe un stadion şi să asculte Marea Muzică. Citez aici spusele profesorului Vianu: “Tinere, dacă nu ai ascultat Eroica, mă tem de tine.” Eu mă tem de tinerii care nu au ascultat Eroica şi sper că Marea Muzică va răsuna odată şi pe stadioane. Nu sînt o fire academică. Mulţi colegi m-au acuzat de academism, dar eu nu cred că sînt făcut să vorbesc ore în şir despre rezolvarea unei septime de dominantă sau despre acordul cu care începe Sonata de Franck. O fac alţii, poate aş fi putut să o fac la fel de bine, dar nu ştiu dacă aş fi avut bucuria pe care o am făcînd din muzică o stare necesară tuturor. Suprema mea bucurie este că în tot perimetrul acestei ţări, din piaţă pînă în şcoală sînt un om cunoscut. Am făcut din muzică ceva prin care nu numai nomazii, cu urechea lor binecunoscută, mă ştiu. Sînt cunoscut de milioane de oameni. Cobor într-un sat şi se ştie despre cine e vorba. Mă duc în piaţa Matache şi primesc un dar de la un ţăran. Mă cunosc oameni care nu au nici un fel de legătură cu muzica. Eu cred că astfel muzica poate deveni un mesaj şi o preocupare a multora.

Popularitatea mi-am creat-o prin activităţi diverse — radio, televiziune, presă scrisă, carte. Toate mi se par absolut necesare, sînt complementare, strîns legate şi iată că am avut forţa de a nu renunţa la nici una dintre ele.
— Văplace să fiţi persoană publică?
— Îmi place, dar cîteodată îmi displace. Pentru că vulgaritatea pe care o întîlnim în viaţă te poate exaspera. Lumea nu-şi dă seama că mai ai nevoie şi de singurătate, de loc pentru tine. Eu sînt un om care de dimineaţa pînă seara trebuie să lucrez, sînt tot timpul în... forum. Oamenii nu înţeleg asta. Taximestristul din faţa casei mă întreabă de ce nu îl iau să colaborez cu el. Toată lumea crede că poate vorbi la televiziune, că mă poate aborda, toată lumea îmi dă sfaturi. de dimineaţa pînă seara citesc notiţe de la persoane care nu au nici o legătură cu muzica şi care îmi spun cum ar fi mai bine să fac... E greu din punctul acesta de vedere. Dar e frumoasă ideea că un om de muzică poate deveni poular. E un lucru foarte bun, nu pentru mine, ci pentru acei comentatori de muzică care vin după mine. Poţi căpăta o asemenea popularitate de star de cinema ocupîndu-te de rock sau de genurile muzicii uşoare. Dar vorbind cu ostentaţie de Bach, cum am făcut eu o viaţă întreagă, e mai greu.
— V-aţi fi dorit ca dumneavoastră să fiţi cel de pe scenă şi nu doar cel care ascultă şi comentează?
— Nu ştiu. Aş fi dorit să fac muzică. Şi acum am o plăcere deosebită cînd, deşi nu studiez, pot acompania pe cineva, pot reduce o partitură. Pînă la urmă, scena e totul. Ar fi fost foarte bine să fiu înzestrat şi viaţa să-mi fi oferit un asemenea destin, dar iată că nu s-a întîmplat. Sper că o descendentă a mea, născută în urmă cu doi ani, să facă acest lucru.
— Le-aţi putea spune cititorilor noştri cîte cărţi aţi publicat şi care vă rămîne cea mai dragă? De asemenea, v-aş mai întreba: mai aveţi timp să scrieţi cărţi? Ce urmează?
— Cărţile mele nu au o valoare deosebită, sînt — înainte de toate — documente ale timpului. Ele sînt lucrări de îndrumare, au depăşit numărul de 60, mai am vreo 10 care stau prin edituri... Mie mi se pare că lucrul cel mai deosebit pe care l-am făcut — mai ales înainte de revoluţie — este să notez în fiecare zi ceea ce văd şi să plasez aceste observaţii în contextul politico-cultural. Aceste documente acoperă şi explică un timp şi vor avea valoare pentru cei care au nevoie de memorie şi pentru istoriografi. Aş dori să vină vremea în care să mă pot retrage din vălmăşagul treburilor şi să scriu o carte, de pildă, despre Bach... Dar cred că această vreme nu va mai veni... Sînt prea bătrîn şi prea angrenat într-o viaţă care îmi ia timpul de dimineaţa pînă seara....
— Şi care vă şi place.
— Normal, nu se poate face nimic fără plăcere: nici muzică, nici gazetărie.
— Ce părere aveţi despre cum ilustrează presa românească fenomenul muzical de toate categoriile şi în speţă pe cel clasic?
— Cred că n-avem o presă din acest punct de vedere. În primul rînd pentru că domeniul muzical este cultivat de cotidiane cu totul improvizatoric, de multe ori iraţional. În al doilea rînd pentru că nu avem forţele şi condeiele necesare; ele nu se găsesc la înălţimea literaturii... În al treilea rînd pentru că sîntem dominaţi de o lipsă de axiologizare, care impietează asupra unor ierarhizări reale. Din cauza subiectivismelor unii oameni care nu au nici un fel de valoarei pot să pară mari. Găsesc un titlu în ziar despre un violonist care nu are nici un fel de valoare şi prin presă este prezentat ca unul dintre marii artişti ai timpului. Asta grevează asupra fenomenului. Au existat nişte foi muzicale: Spectacolul muzicii scos de revista azi, Actualitate muzicală — o revistă scoasă cu pasiune de Luminiţa Vartolomei, dar care nu e decît o oglindă a timpului. Amestecul de valori, de profesionalism şi diletantism este iritant. Sînt foarte multe probleme din acest punct de vedere.
— Credeţi că dacă miza comercială ar dispărea din domeniul muzical, ar fi un fenomen pozitiv sau negativ?
— Legile pieţei sînt legile concurenţei. Vrem capitalism, vrem piaţă, ea trebuie instaurată şi în muzică. Dar trebuie să existe o grijă a societăţii faţă de artă. Şi-au dat seama americanii după 1960. De atunci dau bani pentru artă şi o încurajează. Exemplul american, pe care îl cunosc direct dintr-o lună de zile pe care am petrecut-o în 1988 în SUA, e reprezentativ. În universităţile americane, faptul că Beatles-ii au fost înlocuiţi cu orchestre care cîntă Beethoven şi jazz, că există o înclinaţie a tineretului american spre cultura muzicală europeană înseamnă foarte mult şi demonstrează că atît atimp cît stă sub emblema statului, muzica poate căpăta nimb şi în condiţiile pieţei libere. Nu trebuie să negăm locul deosebit pe care l-a avut sprijinul dat de statele totalitare şi partidele lor înfloririi vieţii muzicale. Dar s-a făcut din nevoia de propagandă. Dacă muzica are la ora asta o şcoală interpretativă fenomenală, asta se datorează faptului că talente uriaşe au fost plămădite în conservatoarele ruseşti, sub îndumarea unor spirite uriaşe, de talia lui Oistrach, Neuhaus, Rostropovici etc. La ora actuală, descendenţii acestei şcoli, constituie forţa occidentului european, Americii şi Japoniei. Aşa că lucrurile trebuie privite cu o anumită grijă din acest punct de vedere. Mi-e groază de orice sistem totalitar, de stavilele pe care le pune pînă la urmă libertăţii de creaţie, dar de sprijinul pe care l-au avut popoarele din fostele ţări socialiste pentru muzică trebuie ţinut seama. Generaţii întregi au fost obligate să înveţe muzică. Este vorba despre generaţii care nu trebuie să bucure numai occidentul, ci trebuie să rămînă în ţara asta, pentru respectare tradiţiilor şi nevoilor ei de muzică.
— Ce credeţi că ar trebui schimbat pentru ca la noi să se poată vorbi despre o viaţă muzicală comparabilă ca densitate şi valoare cu cea din Vest?
— Ar trebui să existe o strategie concertistică. Noi am cheltuit pentru ediţia trecută a Festivalului “Enescu” miliarde, pentru ca după aceea, timp de 3 ani, să nu avem la pupitrele noastre un nume mare de peste hotare, un solist de ţinută. Nu mi se pare o politică demnă de urmat. Am o mulţime de obiecţiuni de făcut la planurile noului Festival Enescu, pentru că nu aş vrea să cheltuim iar o mulţime de bani pentru ca apoi, iarăşi, să facem pauză. În ţara asta, în special în perioada interbelică, dar şi după aceea, au cîntat toţi marii artişti ai lumii. Într-o ţară în care au venit Richard Strauss, d’Indy, Stravinsky, Prokofiev, Rachmaninov... (şi asta înainte de război, cînd în nici un caz filarmonica nu era la înălţimea corpului constituit la ora actuală, prin talentul lui Mandeal şi tradiţia Georgescu, Silvestri, Perlea), există resurse uriaşe din acest punct de vedere. Oamenii aceştia trebuie să vină. Toţi marii artişti ai lumii au fost în ţara lui Enescu şi Lipatti. Nu se poate ani în şir să vină să cînte numai oameni din diaspora, care se întorc cu nostalgie acasă şi au foarte puţine legături cu muzica, doar pentru că nu au loc în alte părţi. Iar multe talente ale noastre trebuie să stea în afara sălilor de concert, din această cauză. Nu se poate ca două din cele mai puternice filarmonici ale ţării, Timişoara şi Braşov, să nu aibă o sală de concert, cînd s-a construit atît de mult. Nu se poate ca Filarmonica din Iaşi să stea cu grijă dacă se va reface casa de pe strada Cuza Vodă 29, în care a cîntat Liszt în 1846. Trebuie ţinut seama de toate aceste elemente. Este o lipsă de strategie, o lipsă de grijă faţă de artist, o desconsiderare a lui, în favoarea unor genuri care vor avea oricînd sprijin. Nu se poate ca toate ziarele să se ocupe de vedetele de muzică uşoară. Nu se poate ca zece muzicieni pe care îi avem şi pe care nu-i are Europa — cum ar fi Niculescu, Stroe, Olah, Vieru, Bentoiu — oameni de rezonanţă internaţională, să nu fie cunoscuţi. În nici o pagină de ziar nu le găseşti numele. Ei sînt adevărate vip-uri. Nu mi se pare normal ca o cîntăreaţă care este mîndră că a terminat o facultate, să fie mult mai importantă decît ei.
— Cum credeţi că i-am putea apropia pe tineri de muzica clasică?
— Soluţia a găsit-o viaţa, într-un fel. Eu rămîn mirat, mergînd la Atenneu, văzînd sala plină cu tineri. După ce posturile de radio au bătut toba de dimineaţa pînă seara, iată că am reuşit să-i aducem în sala de concert. Problema e că nu ştim să-i ţinem. Fenomenul este acelaşi ca şi la teatru. Există un anumit sistem. Nu vii şi-i dai omului direct o simfonie de Mahler. Trebuie creat un sistem educativ. Au fost ani de zile concerte-lecţii frecventate de tineri. Acum nu mai există şi oamenii sînt privaţi de orice urmă de cultură. Ei vin, oarecum contrariaţi... Dar trebuie ţinuţi în sala de concert şi asta se poate face doar printr-o strategie. După aceea, trebuie rezolvată o dată pentru totdeauna problema şcolii şi a educaţiei muzicale în şcoli. Noi îi învăţăm pe copii cum e cu modul mixolidian, în general gramatică muzicală. Copilul nu are nevoie de aşa ceva. Trebuie să asculte muzică şi maximum să ştie să deosebească un Mozart de un Beethoven sau de un Enescu, trebuie să aibă sentimentul capodoperei. În bagajul lui de cunoştinţe trebuie să fie 20-30 de lucrări. Să facă legătura între muzică şi fiolosofie, muzică şi literatură... Din acest pucnt de vedere, radiodifuziunea română face mult, dar trebuie să existe o tactică generală. Toată viaţa am ţinut la legătura între radiouri şi televiziuni. Este momentul ca emisiuni precum concertele Bernstein, să capete un duplicat românesc. Şi există forţe. Tot timpul mă gîndesc la asta. Nu eu am vocaţia să o fac, nimeni dintre noi nu poate fi un Bernstein. Dar doi-trei oameni se pot alia, pot face 12-14 asemenea filme care să fie la îndemîna elevilor şi să-i atragă spre Marea Muzică. Numai acustică, nu zgomot, nu ritmică, nu biologism... ci muzică avînd rolul de meditaţie, de linişte, de suport filosofico-moral pentru un tînăr. Din această cauză ţin ca un fundamentalist la Bach şi la marile valori.

Mereu mi se citează cuvintele lui Enescu “Muzică uşoară? Da, dar bună.” Nu prea înţeleg eu ce voia să spună el cu asta. Probabil Enescu se referea la Johann Strauss şi la farmecul deosebit al partiturilor sale. Dar muzica mare e muzica care duce spre înţelegerea noastră, spre înţelegerea lumii şi asta nu poate veni decît din partiturile uriaşe pe care le-a creat ultimul mileniu şi care trebuie cunoscute, de la Monteverdi la Mozart şi de la Beethoven la Şostakovici.

(acest interviu a fost publicat parţial în suplimentul Vineri al revistei Dilema din iulie 1998. El apare acum şi în Adevărul Literar şi Artistic)