Beau cafeaua ca pe whisky. O dau pe gât.
Nu mă mai zbat. Nu mă mai lupt.
A văzut oraşul arzând, prăbuşindu-se sub ochii lui.
A văzut copii şi animale mutilaţi de bombe.
M-am dăruit lui în aşa fel încât durerea mea să fie mai tare decât războiul.
O esenţă tare care să-l poată anula în sinea lui.
E plin pământul de odalisce care se pictează în oglinzi.
Unele, mai slabe din fire, numesc asta emancipare.
E plin pământul de cosânzene prizoniere în sala oglinzilor.
Nici măcar nu e dorinţa mea să fiu pictată. Am vrut să mă devoreze, să se hrănească cu mine, să mă bea.
Ratarea mea mi se potriveşte, îmi seamănă leit, ca o soră.
Laşitatea lui îmi făcea rău. După ce l-am alungat am sângerat.
Clinic nu aveam nimic.
Doar stigmate.
Cam asta ar fi diferenţa între o cosmonaută ratată şi o odaliscă ratată.
Da, ar fi pus câinii pe noi, am fi fost doi proscrişi.
Poate ne-ar fi împuşcat la graniţă.
A fost realist, responsabil.
Trecem frumos, lin, dintr-o puşcărie în alta.
Aşa stau lucrurile pe lume.
Unele celule sunt frumos decorate, cu mobile stil.
În altele primeşti şi-un premiu.
Faci câţiva paşi pe un câmp sălbatic şi te pomeneşti într-o cuşcă.
Te însori şi te pomeneşti într-o temniţă întunecoasă.
De-astea.
M-am lăsat de scris, de fumat, de dorit, de visat, de dans, de pastile
Beau cafeaua ca pe whisky
Şi încerc să îmi imaginez cum a fost în acele zile
Când totul s-a făcut scrum.
Am simţit în nări praful deşertului.
Mi s-au arătat scorpioni.
Dacă m-ar fi pictat s-ar fi expus. Aşa că îmi fac autoportretul.
Şi ţip în sinea mea: arta nu ne va salva!
Războiul tău nu mă va ucide
Durerea mea e mai tare ca războiul
Oricum, putem şi zbiera, putem sângera la vedere
Nu se vede nimic limpede
Aerul e acoperit ca de-un giulgiu de o pulbere colorată
Violent
Nu cred în libertate
Ci doar într-o sclavie consimţită
Dar dacă, totuşi, ar fi să aleg
Cea mai bună moarte
Ar fi să mă ucidă absenţa lui
A lui care mă vede, dar nu mă poate picta
Şi nu prezenţa celor care m-ar putea picta, dar nu mă văd
Cuvintele nu mai dor, nu se mai simt nici măcar cât vântul care împrăştie nisipul în patru zări peste oraşul dispărut
Oboseala se risipeşte printre scâncetele pescăruşilor şi scârţâitul uşilor şi ferestrelor dezmembrate
Nici măcar pietrele nu mai sunt aceleaşi
Sunt străzi întregi pe care nu mai există decât în amintire
Şi se vor duce şi de acolo
Arta nu ne va salva
Doar ne îngroapă de vii printre ruine
De ce crezi că îţi pierzi tocmai degetele
Iar eu, care nu mi-am dorit decât să fiu atinsă, am devenit intangibilă
N-o să te supăr cu nimic
Nu voi rosti un cuvinţel
Nici măcar n-ai să ştii că am venit
Ai să crezi că e un fluture care mişcă perdeaua
Sau vântul de la miazăzi
Vom picta în gând oraşul dispărut
Şi amiezele fierbinţi de dragoste
Netrăite
O să ne obişnuim
Aşa cum ne-am împăcat cu gândul că războiul nu se termină niciodată
"Fă-mă din nou copil", mi-ai spus
O să mă tolănesc uneori pe divanul din camera ta
Nevăzută
Îţi vei aşeza tâmpele obosite peste sânii mei, fără să ştii de unde îţi vine liniştea
Voi veghea eu
asupra amintirii
Să nu se stingă
Oraşele se prăbuşesc
Copacii cad seceraţi
Sau ard loviţi de secetă
Foamea învinge întotdeauna
Durerea învinge
Nu trebuie să mă pictezi
Au făcut-o alţii
În alte veacuri
Poate că suntem visul unei case prăbuşite
Mângâiem cu cantul palmelor bătrâneţea
Ca pe un animal rătăcit
Nu există graniţe de netrecut ştii bine
Putem să ne refugiem în pielea unor primitivi
A unor călători prin deşert
De acum o mie de ani
Oraşul fantomă ne leagănă umbrele împreunate
Atunci când nu mai există mâine
Totul redevine posibil