Mulţumesc, Laura!

Vestea că Laura Albulescu nu mai e mă lasă fără cuvinte: mi-a luat cuvintele cu ea. A fost (ESTE) cea mai importantă, ba chiar singura mea prietenă din ultimii douăzeci de ani. Am făcut foarte multe împreună şi, mai cu seamă, ca pe atîţia alţii, m-a făcut să fac: dacă nu ar fi fost ea, cu ideile şi creativitatea ei neobosite şi cu marea, necruţătoarea ei luciditate, bună parte din ce am făcut pînă acum nu ar fi existat.
 
Împreună cu Laura am făcut o întreagă cultură: Bourdieu (Limbaj şi putere şi simbolică, Schiţă pentru o auto-analiză, Dominaţia masculină, Regulile artei), Bataille (Partea blestemată), Baudrillard (Cuvinte de acces), Ricoeur (Răul), Pascal Engel şi Richard Rorty (La ce bun adevărul?), Bruno Latour ("Europa-refugiu", în Marea regresie) şi, mai ales, Gilles Deleuze & Félix Guattari (Kafka. Pentru o literatură minoră şi Mii de platouri). Pur şi simplu, bîntuiţi de "Demonul teoriei", Laura părea, la începuturi, că inventase editura Art pentru mine!
 
Dar înainte fusese revista Cuvântul: niciun număr (aproape!) fără Ghiu, plus conferinţe şi premii.
 
Mai presus însă de toate a fost dialogul nostru continuu despre tot şi toate, cu mari acorduri secrete (şi chiar dispute mai mult retorice, jucate) de nedezvăluit acum, al căror unic depozitar şi cultivator, "curator", am rămas, m-a lăsat să fiu: o să am grijă de acea vervă.
 
Laura a fost o sursă de viaţă şi de creaţie, o neobosită însoţitoare vigilentă, de o generozitate de neconceput în lumea clipei de faţă. Trebuia să am mare grijă, cum se spune, ce-mi doresc, ce proiect, oricît de vag, formulam, pentru că mă şi punea, imediat, la lucru: nu aveam scăpare. În plus, ştia ce mi se potriveşte, ce mi-ar plăcea să fac, ce ar putea să iasă, şi visa proiecte pentru mine, care s-au şi realizat. Ce îşi poate visa un autor mai mult decît un astfel de înger păzitor-"exterminator"?
 
Complicitatea noastră morală şi intelectuală a fost infinită, cu puţini oameni m-am înţeles aşa cum mă înţelegeam cu Laura. După îndelungate şi întortocheate preparative, după ce şi-a susţinut în mod strălucit doctoratul - despre Bourdieu, evident, marele bărbat! -, insistînd să îşi publice teza sub formă de carte (pentru a pecetlui dizgraţiosul paradox al Universităţii tehnocratice actuale: profesorii, cu infime şi eminente excepţii, nu-şi mai publică ştiinţa "în văzul lumii", ci îşi iau, ca în armata comunistă, gradele "pe puncte", între prieteni-"pair", "în cerc închis şi fără sentiment", însă Laura, la fel ca mine, refuzase, cu infinită dreptate, să urmeze o carieră univesitară, deci îşi putea dezvălui fără probleme doctoratul marelui public!), m-a rugat-obligat să îi scriu postfaţa. A fost un text foarte greu, pentru că trebuia, cum se spune, să-mi "pun între paranteze" relaţia de profundă şi extinsă prietenie cu autoarea şi, deci, să-mi "obiectivez" prietena.
 
Dar o postfaţă la o carte e una, pe cînd o postfaţă la viaţă e ceva imposibil.
 
Fără Laura, climatul cultural românesc devine şi mai sufocant şi mai lipsit de speranţă. A fost un editor şi un "conspirator" cultural de clasă europeană. Un prieten care a ştiut să se bazeze pe prieteni şi să-i pună la lucru, să-i lege în intensitate. Rareori se va fi dovedit, într-o cultură, prietenia mai productivă, mai creatoare ca aceea care te-avut pe tine în centru.
 
Mulţumesc, Laura! Ştiu că m-ai apărat de multe bîrfe (şi că amîndoi, prietenia noastră, a fost subiect de bîrfă), că m-ai susţinut în absenţă în faţa duşmanilor de ocazie sau de "carieră", că m-ai suplinit, la nevoie, ca un "eu însumi" mult mai bun decît mine însumi, şi că aşa făceai pentru toţi prietenii. Cum aş putea să o fac şi eu, acum, pentru tine? Deocamdată mă simt pierdut, căci prin plecarea ta noi pierdem, sau, mai exact, sîntem cei pierduţi. Dar moartea e doar o bîrfă la adresa vieţii.
 
Voi continua să lucrez cu tine, cea imposibil de anticipat. De-acum, marele continent al prieteniilor creatoare se transformă în arhipelag. Va trebui să ştim, să nu uităm, însă, că punţile sau istmurile brutal surpate acum se resorb şi se transformă în apa unei mări pe care, de-acum, vom putea şi va trebui să navigăm singuri, într-un du-te vino neîncetat. Şi care, discret, în minţile şi sufletele noastre, dar ca un nume ascuns, de susţinere, lacustru, a ceea ce se cheamă cultură, vom şti că poartă şi numele tău.
 
Mulţumim, Laura!