Pre-Post-Pan

Deşi Centrul Naţional al Cărţii (din Franţa: Centre National du Livre, CNL) mă anunţase, alături, probabil, de mulţi alţii, că noua bursă de traducere pe care mi-a acordat-o (pentru ce carte, se va vedea la momentul potrivit) poate fi efectuată nu doar în următorul an, ca de obicei, ci în următorii doi ani, din pricina restricţiilor impuse de pandemie, mi-am zis, totuşi, să "sparg gheaţa" şi, după ce, în 2020, îmi îngheţasem, chiar şi în momente cînd erau posibile, toate deplasările în străinătate, concentrîndu-mă pe noua actualitatea mondială a localului, a lui "acasă" (circulaţia virusului întrecînd-o pe aceea a oamenilor şi sfîrşind prin a o face imposibilă şi a-i lua locul: prin a o face inutilă), anul acesta, 2021, să călătoresc, să trec din nou graniţa, să văd cum e "lumea nouă", acest nou "acasă" extins. Pentru asta m-am pregătit din timp, în primul rînd vaccinîndu-mă imediat ce a fost cu putinţă. Şi, apoi (acum încă), aşteptînd aşa-numitul "paşaport verde" european, atît de controversat înainte chiar de a fi apărut.

Cum este deci "lumea nouă", pre-post-pandemică (pre-post pentru că pandemia încă nu a trecut, virusul nu a fost nici eliminat, nici neutralizat)? Amestecată, mixtă, experimentală. Făcînd, din nou, un pas înapoi, trebuie să spun că după ce, în 2020, m-am lăsat afectat, "infectat" în mod voluntar, la nivel afectiv şi intelectual, de noua situaţie, cu toate ambiguităţile şi, mai ales, dualităţile şi ambivalenţele ei (de criză promiţătoare), scriind o carte intitulată Pandemiocraţia, prin care înfruntam frontal (cu fruntea, adică cu capul, cu mintea, cu intelectul reunificant) noua stare a lumii, noua cezură unificatoare a istoriei, după ce am terminat-o şi am publicat-o am decis să-mi întorc puţin (nu de tot) capul, astfel încît, din toamna trecută pînă azi încerc să ţin situaţie sub supraveghere urmărind-o nu cu faţa, ci cu spatele sau, şi mai precis, din profil, din profil-spate, altfel spus cu "ochiul soacrei". Scrierea şi mai ales definitivarea, încheierea Pandemiocraţiei mă solicitase enorm, întrucît voiam, aşa cum explic în cartea însăşi, să pot pune punct cărţii nelăsînd ca aceasta să fie doar un document sau un simptom, ci să "întreacă" viteza virusului (sau a întrecerii virus-om) prin elaborarea (sau măcar schiţarea) unei "ecuaţii", a unei "formule" care, izvorîte din pandemie, cauzată de aceasta, să poată rămîne valabilă şi, local, pentru rezolvarea acestei pandemii, dar şi, în general, pentru rezolvarea autentică a oricărei crize, pandemice sau nu. De aceea am vorbit despre pandemie ca despre o ocazie.

Astfel vaccinat şi, mai ales, voluntar "infectat", m-am decis să încerc "ieşirea" în noua lume şi am pornit la drum. Mai trebuie să spun însă (nici n-am pornit şi trebuie să dau, deja, înapoi!) că, în aşteptarea plecării, eram curios cum voi regăsi Parisul, ştiind că s-ar putea să nu mai fie la fel, ca însăşi experienţa călătoriei să fie alta (şi fiind deja, efectiv, ca aşteptare-anticipare, alta). Aveam, altfel spus, sentimentul unui après-guerre£, adică sentimentul că efectiv s-a întîmplat ceva cu noi toţi, ceva ce nu va mai putea fi şters şi care s-ar putea, dimpotrivă, să ne salveze, mai curînd blînd, fără să simţim (ca să nu ne zbatem, să nu ne opunem, ca proştii, ca de obicei). Aveam, într-un fel, sentimentul că plec spre Paris ca pentru prima oară, înainte cu peste treizeci de ani, după Revoluţia Română. Cu singura diferenţă că acum revoluţia fusese globală, şi că de fapt mă duc să regăsesc nişte semne pe care le văzusem / trăisem deja acasă. O nouă condiţie globală. Plecam să constat nu atît diferenţe, cît noua comunitate de experienţă. Dar acestea nu sînt, încă, deja ajuns aici, decît nişte presimţiri pe care, din nou, le urmăresc cu "ochiul soacrei", nerepezindu-mă să le atac frontal. Aş da cu fruntea în vid.

Am trecut deci mai întîi printr-un aeroport Otopeni semi-vid, cu magazine şi restaurante închise, în care cu greu am putut găsi lichid-solid ceva cu care să-mi însoţesc aşteptarea. La predarea bagajului de cală nu am fost întrebat de vaccin, ci mi s-a cerut testul pe care, desigur, îl făcusem cu 48 de ore înainte. La fel (test, nu vaccin) s-a întîmplat şi pe aeroportul Charles de Gaulle. Vaccinul încă nu contează, aşadar, nu a devenit încă "relevant", "pertinent", "executoriu": "discriminant".

Pînă acolo însă, un zbor perfect, într-un Airbus de format redus (318-319) şi aşa plin doar pe (aproximativ) jumătate (60 de pasageri). Şi să nu uit: cu masca pe faţă tot timpul. Căci într-adevăr: în aerul şi lumea de azi, chiar şi fără viruşi şi pandemii declarate şi impuse politic, ar trebui să umblăm cu masca pe figură, ca la război. Nu cred, deci, că era nevoie de o pandemie ca să învăţăm curăţenia: să ne spălăm pe mîini şi să ne controlăm inhalaţiile / exalaţiile. Sau, de fapt, să refuzăm, tocmai, să fim curaţi, să ne dorim întoarcerea la normalitate pur şi simplu ca la o beatifică promiscuitate originară.