Organizată într-un spaţiu de artă mai degrabă convenţional, Muzeul Luxembourg (aflat în cunoscuta grădină publică cu acelaşi nume, Jardin du Luxembourg, şi ataşată Senatului Republicii Franceze), expoziţia intitulată Peintres femmes. 1780-1830. Naissance d'un combat (Pictoriţe / Pictori-femei. 1780-1830. Naşterea unei lupte - cuvîntul Peintre neputînd fi marcat masculin-feminin în franceză) participă, şi ea, la mişcarea tot mai amplă (şi mai instituţionalizată) care a cuprins şi scena culturală franceză: lărgirea istoriei prin includerea subiectivantă, dez-obiectivantă, ca participanţi, subiecţi şi chiar eroi, a multora pînă acum patriarhal dominaţi; întregirea istoriei printr-o re-scriere a ei, termen periculos şi injust dar care trebuie la rîndul lui re-scris în sens post-totalitar, ca istorie nu exclusivă, ci, tocmai, inclusivă; voi reveni.
Expoziţie istorică, aşadar, dar în mai multe sensuri ale termenului istoric: adresîndu-se istoriei dintr-o perspectivă explicit, inclus, dez-ocultat politică, este vorba de o altă istorie, de o contra-istorie sau de o istorie alternativă, dar numai în sensul unei cuprinderi în sfîrşit democratice, altfel spus juste, etic-politice. Multe şi importante expoziţii de felul acesta sînt acum în curs în Paris, în frunte cu excepţionalele Ex Africa, Elles font l'abstraction, Napoléon? Encore! sau Les origines du monde. L'invention de la nature au XIXe siècle.
Să revenim însă la pictoriţele noastre, care se afirmă tot mai mult exact în perioada pre-revoluţionar-revoluţionar-post-revoluţionar-reacţionară, altfel spus inter-revoluţionară, despre care e vorba în titlu. Este vorba cînd de aceeaşi revoluţie cu Revoluţia Franceză, cînd de o revoluţie separată, în sine, de o revoluţie paralelă sau inclusă, ascunsă, disimulată într-o revoluţie mai mare, în acelaşi timp subordonată ei şi încercînd să profite de ea, şi luptîndu-se să se facă auzită, să se împlinească. Pentru că femeile-pictor în acelaşi timp au beneficiat de revoluţia "mare", dar a şi trebuit să se "lupte" cu ea, să-şi facă propria revoluţie - care continuă pînă azi, fiind vorba, aşa cum precizează titlul, doar de "naşterea unei lupte", de începutul unei bătălii.
La fel ca şi în cazul mai sus amintitei expoziţii Elles font l'abstraction de la Pompidou, avem de-a face cu multe nume pe care istoria artei nu le-a aşezat la locul cuvenit pînă acum, ea fiind dominată, cine nu ştie, doar de eroi-bărbaţi, de autori masculini, femeia fiind, în general, nu doar exlusă şi supusă, ci celebrată, cel puţin în istoria artei, ca obiect, idol şi icon dominat tocmai prin poziţia ei reprezentată, de-prezentificată şi de-subiectivată prin reprezentare şi proiectare.
Şi, de aici, o extraordinară măsură care a durat şi după victoria Revoluţiei: deşi femeile erau, cu greu, treptat şi doar cu titlu excepţional, admise în şcolile de artă, ele nu putea practica, în ateliere şcolii, nudul, nudul feminin, nudul aşa-zis "erotizat", aşa cum le era îngăduit bărbaţilor. Altfel spus, femeile nu putea fi în acelaşi timp şi subiecţi-autori, şi "obiecţi"-modele: trebuia să fie ori una, ori alta, sau şi una, şi alta, dar alternativ, succesiv, nu simultan. De teama unei posibile autonomizări? Fireşte.
Ceea ce se poate vedea şi în această expoziţie, fiind şi principalul element care m-a făcut să scriu despre ea.
Dreptul la artă, dreptul la imagine: dreptul de a fi nu numai reprezentate, ci şi dreptul de a reprezenta şi cel de a se reprezenta. Cine reprezintă, adică şi cine arată, cine expune, cine modelează, cine face imagine şi reduce ca/la imagine pe cine: despre asta e vorba. Şi este o luptă politică.
Şi asta a ţinut de ascensiunea, revoluţionară pe atunci, a burgheziei, care imita şi, deci, concura aristocraţia, cu saloanele ei: femeile studiază pictura mai mult sau mai puţin paralel, în ateliere ale unor maeştri-bărbaţi, apoi expun şi, mai ales, răspund la comenzi în special feminine (multe potrete micro-colective exlusiv feminine: mamă şi fiică sau două prietene pictate de o femeie (altă noutate vizuală, reprezentaţională, autonomizantă pentru Occident); şi stabilesc ele însele propriile ateliere, începînd să expună atît în saloane private, cît şi în cunoscutele saloane de artă publice. Artă "de salon", dar într-o perioadă cînd salonul e agora şi cîmp de luptă.
Mai multe capodopere în toată această istorie şi revoluţie interior, inclus paralele şi integrat marginalizate: L'Attrapeur de mouche (Prinzătorul de muscă, sau Băiat - deşi pare neprecizat sexual - prinzînd o muscă: cu toate că substantivul e la masculin, băiatul din poză pare mai mult fată, sau +, ceva neprecizat) de Isabelle Pinson.
Sau L'Auteur (la masculin, sau mai curînd, ca în cazul fiinţei reprezentate în tabloul descris mai sus, fiinţă cu sex neprecizat, la fel ca şi artiste) à ses occupations, de Marie-Nicole Vestier (măritată, Dumont), tablou ironic, în care subiectul este prezentat integral (sau, dacă vrem, schizoid), ca în viaţa reală: orizontal, mono-plan, şi pictînd, şi îngrijind de copii, dar dominată de imaginea bărbatului pe care tocmai ea îl (o) pictează, îl (o) proiectează, îl (o) ipostaziază, îl (o) sublimează, îl (o) idealizează, acesta dominînd în efigie, neavînd deci nevoie să fie efectiv prezent, ceea ce face ca, de fapt, să nu se ştie prea bine cine e de fapt Autorul... Multiplul corp al Bărbatului-Rege.
Să reţinem deci aceste cîteva nume efectiv noi pentru conştiinţa publică a istoriei artei şi vizualităţii publice, unele mai cunoscute, altele mai puţin sau deloc: Élisabeth-Louise Vigée Le Brun (cunoscută mai ales ca portretistă a "lui" Marie-Antoinette sau a împărătesei Elisaveta Alexeevna, asociată deci unor figuri feminine politice, mînată de foamea de a picta independent, a părăsit Franţa revoluţionară ajungînd, prin urmare, după Italia, pînă în Rusia: o nomadă, o aventurieră, ar spune gurile rele), Rosalie Filleul de Besnes (născută Anne-Rosalie Boquet), Marie-Élisabeth Lemoine (căsătorită, Gabiou), Marguerite Gérard, Marie-Guilhelmine Benoist (născută De la Ville Le Roulx), Marie-Geneviève Bouliard, Adèle Romanée sau De Romance (născută Marie-Jeanne Mercier, căsătorită, Romany), Marie-Gabrielle Capet, Marie-Éléonore Godefroid, Catherine-Caroline Cogniet-Thévenin, Marie-Amélie Cogniet, Adrienne-Marie-Louise Grandpierre-Deverzy (căsătorită, Pujol), Julie Duvidal de Montferrier (căsătorită, Hugo), Marie-Renée-Geneviève Brossard de Beaulieu, Aimée Brune, Rose-Adélaïde Ducreux, Louise-Marie-Jeanne Hersent (născută Mauduit), Jeanne-Élisabeth Chaudet (născută Gabiou), Eulalie Morin (născută Eulalie Françoise Anne Cornillaud), Marie Victoire Jacquotot, Marie-Adélaïde Durieux (născută Landragin), Hortense Haudebourt-Lescot (născută Antoinette Cécile Hortense Viel, căsătorită, Haudebourt), Constance Mayer.
Niciodată nu e tîrziu să ne întoarcem la şcoală. Tot mai mult, expoziţiile de artă devin şcoală publică, propunînd o re-şcolarizare sau o nouă şcolarizare a publicului.
Cam atît, deocamdată: amintiri uitate de pe cînd burghezia era revoluţionară...