Bogdan Suceavă: Să nu scrii decât despre ceea ce ştii

Bogdan Suceavă e cunoscut presei culturale româneşti prea mult ca protagonist al unor mici scandaluri de nişă care adunau la un loc, de o parte sau de alta a baricadei, universitari români din străinătate şi lideri de opinie locali, ultimii reacţionând împotriva amestecului critic al celor dintâi în chestiuni interne de etică şi politică locală. Dar Suceavă (profesor de matematici la Fullerton, în California) este, înainte de toate, un foarte interesant autor de proză, a publicat povestiri şi romane, iar Venea din timpul diez, apărut anul trecut la Editura Polirom, e una din rarele produse actuale ale literaturii de limbă română care se ocupă de mirajele urbanităţii la Porţile Orientului, ale Bucureştiului mitic contemporan.


Să fii scriitor român în afara României

Nu am traversat nici o clipă vreo insurmontabilă criză identitară: în lumea românească mi-am dorit să fiu scriitor, în lumea americană mi-am dorit să fiu matematician. Aşa trăiesc şi lucrez, în două lumi, de aproape un deceniu. Să trăieşti în două lumi a devenit un lucru destul de obişnuit în ziua de azi. Mi-am găsit locul şi ştiu ce am de făcut. De pildă, nu îmi doresc să ocup vreodată funcţii administrative, pentru că mi-ar lua din timpul de citit, de făcut matematică sau de scris literatură. Îmi place să predau geometrie diferenţială, calcul diferenţial sau fundamentele geometriei, pentru că fiecare dintre aceste poveşti invită la un inteligent joc intelectual care mă provoacă. Îmi place să lucrez matematică, şi sunt probleme care mă interesează şi mă atrag. Mi s-a întâmplat de multe ori ca săptămâni în şir să mă gândesc la o problemă, zi şi noapte. Am ajuns să trăiesc şi literatura la fel. Pentru mine, un roman sau o nuvelă sunt ca o problemă; scenele se cer rezolvate cu acurateţea cu care într-o demonstraţie ai nevoie de un argument. Acum, la 35 de ani, am proiecte literare precise şi nu-mi imaginez că aş putea scrie literatură altfel decât în română, chiar dacă locuiesc în California. §tiu pentru cine scriu: pentru cei din generaţia mea, deşi unele dintre textele mele se întâmplă să intereseze cititori de toate vârstele. Simt că am o datorie faţă de prietenii mei, cei alături de care am crescut şi m-am format: să scriu în aşa fel încât textele mele să-i intereseze, să-i surprindă, să le spună lucruri noi, niciodată să nu-i plictisească. Ei sunt destinatarii, scriu pentru prietenii mei, atâţia câţi sunt, atâţia câţi mai citesc. Sunt bucuros atunci când unele dintre textele mele câştigă atenţia unui public mai larg. Recent, câteva dintre nuvelele mele au fost traduse şi sunt publicate în diferite ţări. Faptul că unele poveşti sunt traductibile şi ajung să spună ceva cititorului de departe ţine de rostul cel dintâi al literaturii. Dacă scrii aşa încât textele tale să nu se îndepărteze de acest rost, se poate întâmpla ca poveştile să treacă destul de bine la traducere, chiar dacă ele au fost gândite iniţial pentru cititori de limbă, cultură şi formaţie românească. Încerc să discut cât de mult pot cu cititorii bine informaţi, direct sau prin e-mail. Îmi face plăcere să dialoghez cu oamenii care ştiu ce spun. Am întotdeauna timp pentru un schimb de idei interesant, chiar dacă se poartă la 10.000 de km distanţă. Urmăresc multe planuri ale societăţii româneşti, încerc să observ şi să înţeleg. Poate că sunt teme şi nuanţe care se văd mai bine de la distanţă, pentru că distanţa invită la reflecţie, dar există şi un anumit soi de informaţii despre cum se trăieşte azi în România care pot fi ocultate observatorului de departe. Regula cea mai importantă e să nu scrii decât despre ceea ce ştii cel mai bine, despre ceea ce ai trăit şi ai văzut, despre ceea ce simţi, neinfluenţat de momente, direcţii şi mode. Cred în autenticitatea textului literar, în sensul acesta, şi cred că nu merită să pierzi vremea cititorului dacă nu ai ce spune. Cum ai minţit, cum ai exagerat, cititorul va vedea imediat. Se trăieşte într-un ritm atât de intens încât nu mai avem timp să scriem decât esenţialul. Trebuie să stilizăm, să învăţăm concizia. Are şi timpul nostru părţi bune, taxează vorbăria inutilă şi îi macină pe cei care se expun inutil. Pentru a contracara presiunea informaţională din mass-media de azi, asaltul intens al vizualului, literatura de ficţiune are opţiunea de a miza pe soluţii pur literare, pe un univers izvorât exclusiv din imaginarul literar, pe atmosfera greu de transmis prin film sau prin java-script, un context cultural pe care numai literatura poate să-l redea şi să-l păstreze, odată cu sistemul ei de referinţe şi toată istoria ei.


Politica literaturii vs. literatura politică

Am povestit mult în ultimii ani despre ficţiunea politică. E un subiect care m-a interesat dintotdeauna, poate şi unde am crescut într-o familie unde am discutat despre politică întotdeauna; eram foarte tânăr şi aveam deja opţiuni personale. Mă interesează foarte mult cum va evolua România în următorii ani. Cred că rolul scriitorului e să nu treacă sub tăcere acele subiecte importante pe care, uneori, tot restul lumii le omite. România înseamnă atât de multe lucruri, de la expresia cotidiană a porţilor Orientului unde toate sunt luate-n deşert, până la viziunea neaşteptată a "Coloanei Infinitului". Opţiunea de a scrie despre identitatea culturală românească şi despre conexiunile ei cu spaţiul politic nu a fost şi nu e comodă, nu aduce recunoaştere facilă şi irită pe loc clasa colportorilor de locuri comune. Nu e vorba despre politica superficială a partidelor sau grupărilor, ci despre nivelul mai profund a ceea ce cultura noastră înseamnă, după atâtea sute de ani în care duplicitatea a fost congruentă cu supravieţuirea. Cineva trebuie să-şi asume rolul de a povesti despre toate acestea, şi uneori doare (şi pe cel ce scrie, şi pe cel ce citeşte). În sensul acesta, ficţiunea politică se înscrie în cadrul mai amplu al temei identităţii culturale, despre raportul acestei identităţi cu cea europeană sau cea a lumii Vestului, în general. Nu e simplu şi nu va deveni mai simplu.


Tradiţia umorului central-european: Karinthy Frigyes şi Karel Èapek

Umorul central-european a folosit de multe ori motive fantastice. În schiţele lui Karinthy Frigyes, scrise înaintea Primului Război Mondial, apar scene din viitor, scene în care viitorimea priveşte timpurile trecute. Reevaluate de la distanţa a două sute de ani, tragediile curente par nişte găinării pasagere, despre care ajungem să zâmbim. Nu ne-am fi aşteptat la zâmbet, dar distanţarea ne face acest cadou. Am citit prima oară povestiri de Karinthy Frigyes când aveam zece sau unsprezece ani, şi mi-au plăcut la fel de mult ca schiţele lui I. L. Caragiale. Cred că există o importantă tradiţie central-europeană în domeniu. Două dintre romanele lui Karel Èapek merg un pas mai departe şi mi se par geniale: Fabrica de absolut şi Război cu salamandrele. Fiecare dintre ele conţine un mixaj de fantastic şi absurd care induc o alterare a realităţii ce pune în discuţie însăşi logica obişnuită. Ne revoltăm înainte de a accepta, şi romanul construieşte pas cu pas un spaţiu abstract unde satira e posibilă, unde politica e dezbrăcată de podoabele inutile pentru a fi adusă la un nivel inteligibil al grotescului. Putem învăţa de la Èapek cum să tratăm anomaliile timpului nostru. El a avut în faţa ochilor creşterea celei mai oribile anomalii, în anii treizeci ai veacului trecut. Cu înţelegerea lui de atunci - el ne arată cum anume literatura de ficţiune devine unealtă de cercetare, un instrument care dezvăluie în timp ce explorează. Am citit cărţile lui Èapek la 17 ani, după ce citisem opera lui Franz Kafka (diferenţa de registru dintre ei e uriaşă), şi asta m-a marcat pentru multă vreme. Era prin 1987 şi atunci am început să scriu.


Subiectele care lipsesc literaturii române contemporane

Cu toate că există încercări reuşite, cred că literatura de limbă literară română a explorat prea puţin lumea. Am ajuns la punctul la care am întors pe toate feţele subiectele locale şi, dacă vrem să interesăm, a venit vremea să scriem despre lumea în continuă mişcare de azi, despre idei, fapte şi personaje care depăşesc fruntariile continentelor. Cred că ne lipseşte o bine asimilată şi autentică experienţă a multiculturalităţii. Cândva, România avea o viziune mult mai cosmopolită, dar şi o tradiţie de închidere şi intoleranţă (aşa e, e un paradox). Lumea noastră a oscilat multă vreme între aceste limite. Desigur, e important să nu omitem nimic din ceea ce ne defineşte şi ne caracterizează, să nu uităm istoria noastră reală, pentru că unele lucruri trecute nu s-au îndepărtat chiar de tot şi le purtăm după noi alături de întreagă noastră moştenire culturală. Dar trebuie să ne deschidem, să fim mult mai înţelegători şi mai toleranţi, să citim lucruri pe care nu plănuiam să le citim acum zece ani, să ne adaptăm mai repede gusturile şi înţelegerea la oferta artistică a momentului. E o plăcere să descoperi un artist contemporan care să te intereseze într-adevăr, pe care să-l cunoşti şi ale cărui opţiuni să ţi se pară apropiate. Chiar şi gusturile noastre din perioada 1990-1995 au rămas de mult în urmă, am traversat o epocă în care lucrurile s-au schimbat foarte repede. De acum e o altă vârstă, un moment cu o sensibilitate diferită, şi cred că s-ar cuveni să-i răspundem cu o mai mare deschidere.


Notă: Bogdan Suceavă e autorul volumelor Imperiul generalilor târzii şi alte istorii şi Bătălii şi mesagii apărute la Editura LiterNet.ro şi disponibile spre descărcare gratuită pe situl acesteia.