Băiatul ascuțit ca un biscuit se strecoară printre oameni. Are în mână stegulețe tricolore și cu simbolul Uniunii Europene. Le vinde rapid și scoate mereu altele din tolba trecută după gât, ca un prestidigitator. Zâmbesc, mă gândesc cu cine or fi votat părinții lui. Vreau să îl întreb cum îl cheamă, dar se pierde ca argintul viu în mulțime.
Câțiva adolescenți fac poze sau filmează de pe treptele Teatrului Național. E cool să vii la miting și să pui filmulețele pe Insta sau pe Tik Tok. Sper că nu vor pleca după poze, sper că vor rămâne până la final. Sper.
La Universitate, se organizează coloana marșului. Îmi fac și eu loc. Oameni cu fețe senine, sau mai preocupate, expansivi sau tăcuți, cu steaguri și pancarte. Sunt mulți tineri, fete și băieți, vorbesc tare, vor să fie auziți.
Cei mai în vârstă par mai gânditori, dar se însuflețesc de energia celor din jur. Mă încarc și eu cu entuziasmul lor. Coloana zumzăie ca un stup.
Aud cuvinte disparate, numele candidaților, "Ai văzut dezbaterea?", "Ai auzit ce zice ăla..." "Ce facem dacă..." "A zis mama că votează cu... "Europa, ruși, UE, America", dar și "Ce te-ai mai jucat în ultima vreme?", chiar și "Am găsit mere un pic ciupite cu doi lei kilu, fac o plăcintă mâine". Sunt cuvinte care se rotesc deasupra capetelor, plutesc, se ciocnesc în aer, se transformă în crâmpeie de viață.
Ies și intru în coloană în diferite locuri, colectez emoții și vorbe, îngrijorare și încredere, oftaturi și zâmbete, le pun în sertarele cu speranțe.
Văd un băiat, pare licean, cu păr inelat și ochelari ține cu mâinile amândouă o pancartă simplă de carton, poate dintr-o cutie de pantofi. Pe ea scrie un singur cuvânt: "Libertate!"
De după umeri, îl ține un bărbat subțire ca o nuia, cu păr cărunt, cârlionțat și o eșarfă galbenă, șic.
Încerc să mă izolez de zgomotul de fond din jur, să aud ce vorbesc cei doi. Noroc că e un marș pașnic. Aud vocea băiatului:
- Da, dar aici sunt prietenii mei! Și e și Maria, ți-am zis că o plac. Vreau să rămân.
- Înțeleg, Andrei, dar dacă francezii văd că se strică treaba aici, nu mai deschid fabrica în țară. Voi rămâne acolo, salariul e bun, am vorbit și cu maică-ta, veniți și voi. Poți face politehnica la Lyon.
Moment lung de liniște în spate, încetinesc mersul, ciulesc urechile.
- Poate nu se strică și vii acasă, îl aud pe Andrei.
La Victoriei, un tip cu mustață, barbă și burtă greu stăpânită de un tricou negru e înfășurat în trei steaguri mari ale Uniunii.
"Ia uite ce mare fan Europa", îmi zic. Apoi îl aud:
- 20, 20, steaguri mari cu UE, 20.
Are un sac gri și dolofan de plastic la picioare, scoate mereu marfă din el, se mișcă bine treaba, sunt mulți doritori. Mă fixează cu privirea:
- Nu vrei un steag, bossulică? Două la 35 pentru matale, că văd că nu ești singur.
- Bun marketing, zic, vreau doar unul, mulțumesc. Unul din sac, te rog.
Ridică o sprânceană, dar nu zice nimic. Cotrobăie în sac, cu mișcări precise, mi-l dă. O mână micuță apare de nicăieri. E băiatul de la Victoriei.
- Mai dă-mi din alea mici, le-am terminat.
- Așa repede? Câte vrei?
- Multe, toate.
Doar o secundă, mâna grea zăbovește pe creștetul brunet. Apoi, piciul dispare, ca o părere. Oamenii vin în grupuri spre Piață, mulți cumpără steaguri cu Uniunea, viața pulsează.
Cumpără și tatăl "francez" două, pentru el și băiatul lui. Apoi se îndreaptă spre Piață, cu steagurile ce le flutură pe umeri, ca niște aripi. Sper că tânărul are 18 ani.
(foto și video: Dinu Lazăr)