Ploaia

Stropii de ploaie se izbeau cu furie de trotuar şi pârâiaşe repezi se scurgeau în rigolele cu flori. Curtea era neîngrijită, iarba crescuse printre tufele de gura-leului, bujorii grei zăceau răvăşiţi. Înainte îi lega cu o frânghiuţă, m-am gândit şi mi-a venit în minte râsul ei încă tânăr când îmi arăta că floarea de gura-leului se numeşte aşa pentru că petalele ei ciudate te apucă de vârful degetului cum te-ar muşca un leu miniatural, cu botul de catifea.

Am smuls doi melci care se târau pe tencuiala veche şi i-am aruncat în stradă, peste gard. Fereastra era întredeschisă, prin perdea am văzut-o cum stă în pat şi se uită în tavan. Am aşteptat câteva secunde să clipească, inima mi-a bubuit cât am numărat rar până la trei. A clipit, am respirat uşurată. Nu mă mai năpustesc speriată, ultima dată a râs de mine, stătea ca acum, nemişcată şi bătusem în geam cu intensitate crescândă, până ajunsesem să dau cu pumnii. Când am intrat în casă, i-am reproşat că ţine sonorul televizorului la maxim şi nu mă aude. M-a privit cu un surâs ironic:
- Te-ai speriat, aşa-i? Credeai că am murit!
- Nu, dar am bătut cu pumnul, mai aveam puţin şi spărgeam geamul.
- Recunoaşte că d-aia te-ai speriat. Dar atunci nici nu mai era nevoie să baţi tare, oricum nu te-aş mai fi auzit. Data viitoare să intri direct. Poate nu te aud, poate chiar am murit.

Patul ocupă jumătate din cameră. Soba cu cahle de teracota, un fotoliu şi o măsuţă. Pe pereţi, fotografii ale rudelor noastre, cu care ştiu că vorbeşte în orele lungi, când e singură.
- Ce le spui? am întrebat-o.
- Îi cert, mă mai supăr pe ei când îmi amintesc că uneori au fost răi şi proşti. Oameni obişnuiţi, oameni care au greşit. Pentru toate i-am iertat, dar nu pot să-i iert că m-au uitat pe lumea asta, m-au lăsat în urmă.

Ploaia şi-a schimbat direcţia, bate direct în fereastră. Picăturile răzleţe cad pe podea şi împrăştie în încăpere miros de vară tânără. Mă întreb dacă ar trebui să închid fereastra, gândul mi se aude şi îmi face semn să o las aşa. Continuă să-mi vorbească despre aşteptare şi despre sfârşit. Face ca totul să sune natural, dezbracă moartea de haina ei înspăimântătoare, o îmblânzeşte. Pluteşte între noi, nu e umbră şi nici prezenţă apăsătoare, mai mult o prietenă cu care urmează să plece în călătorie.
- Să mai vii, vino şi săptămâna viitoare să mai stăm de vorbă. Vezi, nici nu era nevoie să închizi fereastra, n-are nimic dacă se udă podeaua.

Ploaia s-a oprit, picăturile de pe podea au dispărut fără să lase vreo urmă. În odaie se mai auzea doar ticăitul monoton al unui deşteptător vechi când am închis uşa în urma mea.