Poarta

Mama începuse să poarte basma de femeie bătrână. Se desbrobodea, îşi aranja părul castaniu încă şi se îmbrobodea la loc cu gesturi obosite care o enervau pe Ioana. Nu ştia nici ea ce o enerva, nu se gândise la asta, Ioana nu se gândea aproape niciodată la maică-sa, nici măcar când venea acasă, o dată pe lună, grăbită să se întoarcă la cămin cu rucsacul încărcat cu borcane de ciorbă, checuri şi cutii cu mâncare, pentru care maică-sa trudea de la 5 dimineaţa.

Se oprise în poartă să-şi aranjeze rucsacul în spate şi să-şi ia la revedere. Femeia privea în zare, Ioana se uita neliniştită în jur, i se părea că lipseşte ceva.
- N-ai uitat nimic, Ioana? Ai luat şi alea cinci ouă proaspete de pe masă?

Ioana dădu din cap.
- Le-ai pus deasupra? Baremi să nu le spargi până la Bucureşti. Să vii săptămâna viitoare sau peste două săptămâni, poate încep să se coacă căpşunile.
- Dacă am bani de drum... Oricum dau pe drum mai mult decât aş da la piaţă pe un kil de căpşuni, o repezi Ioana.
- Vino cu trenul, costă mai puţin.
- Da, şi să fac 60 de kilometri în trei ore. Cu personalul, nu? Ţaca-ţaca, opreşte în fiecare haltă şi uneori stă câte o oră în câmp, fără motiv.
- Cum zici tu! Dar vii prea rar...
- Nu pot să vin mai des, zise Ioana, împingând plictisită cu piciorul o piatră. Nu pot, ştii bine că lucrez, iar dacă nu mă duc la muncă, nu am bani să trăiesc în Bucureşti.
- Ştiu, nu te mai supăra şi tu aşa. Doar ziceam şi eu, spuse mama încet, cu un fel de stânjeneală.

Continua să se uite în zare, pe şosea, de unde urma să vină autobuzul, i se vedea doar obrazul drept, acoperit parţial de ţesătura searbădă a basmalei. Vorbise fără să o privească pe Ioana, aproape în şoaptă, de parcă ar fi vorbit singură. Apoi se întoarse spre ea şi îi spuse cu cuvinte smulse din gât:
- În ultimul timp, mă bate rău. Aproape în fiecare zi.

Ioana îi întâlni privirea. Goală, lăcrimoasă şi când nu avea lacrimi în ochi. Se opri din cercetat în jur şi, pentru o secundă, se înecă de furie. Se băbise, arăta de parcă avea cu 30 de ani mai mult, cu basmaua ei şi umerii aplecaţi, se grăbea să trăiască anticipat o bătrâneţe pe care nu o împlinise şi o simţea că se aruncă în nefericire cu un fel de voluptate din care nu dorea să iasă. Apoi i-o arunca ei în spate, încă o povară de dus, după ce îi reproşase că nu vine mai des acasă. Iată de ce nu venea. De ce o îngropase adânc în minte şi o scosese din toate gândurile ei. De neputinţă. Nu avea ce să-i facă şi se trezi că-i spune mamei pe un ton tăios:
- Şi ce vrei să fac eu? Nu am ce să fac!

I-a părut imediat rău şi s-a repezit să o ia în braţe. Basmaua avea un miros neplăcut de fum şi, privind peste umărul mamei, îşi dădu seama ce lipseşte. Tăiaseră liliacul de la poartă. Locul era golit, de aici senzaţia care o chinuise tot timpul că nu mai recunoaşte casa, că nu era acasă.

În autobuz, Ioana îşi aşezase rucsacul la picioare, cu grijă să nu strivească cele cinci ouă puse deasupra. Ca niciodată, se uitase pe geam când autobuzul a trecut prin faţa casei şi îi făcuse semn mamei cu mâna. Rămăsese în poartă şi tocmai îşi înnoda colţurile basmalei, nici n-o văzuse. N-are nimic, vin peste două săptămâni, îşi promise Ioana, poate îi cumpăr şi ei ceva frumos. Sau mai bine o duc în oraş, dacă o vrea, să se aranjeze la păr, să se vopsească, să nu mai poarte basmaua aia tâmpită. Îi trecuse furia şi se uita din autobuz cum rămân în urmă zecile de porţi înflorite cu liliac.