Vraf de scrisori pe biroul meu, lângă monitor, sub greutatea unui perforator pe post de prespapier. Hârtie îngălbenită, pătată de vreme, ca pielea subţiată de pe mâinile bătrânilor. Nu-mi aparţin, le-am găsit pe podeaua unei case care urma să fie demolată, răvăşite printre cărţi şi fotografii de care noul proprietar nu avea nevoie. Le-am ridicat fără nici un scop, le-am aşezat în teanc şi le-am pus acasă, într-un sertar. Timp de un an am uitat de ele. Într-o zi de iarnă, o după-amiază sură în care stai de prea mult timp în casă, nici n-ai mai citi, nici nu te-ai mai uita la încă un film, ai evada, dar afară viscoleşte, mi-am amintit de ele şi le-am citit împreună cu fiica mea. Scrisori banale adresate unei tinere, studentă şi absolventă la sfârşitul anilor '70. Litere cuminţi sau jucăuşe, grafii elegante sau şcolăreşti, bârfe între fete, câte o mustrare părintească, parfumul unei epoci pe care nu am cunoscut-o.
"Te-am aşteptat duminică, cred că ai mult de citit. Ai grijă acolo, tată, să nu mă faci de ruşine. Mi-au adus de pe motonava "Carpaţi" aparatul calculator, cere 2.000 lei. Este japonez, să vii duminică să-l vezi, dacă îţi convine preţul şi dacă vrei să ţi-l iau."
"Am ascultat în fiecare zi Phoenix şi am ajuns la concluzia că Cantofabule este o placă foarte bună. În Săptămâna, pun discul Cantofabule pe locul doi, după Lume albă a lui Sfinx. Flacăra - de la un timp nu se poate întâmpla ca cele două reviste să aibă aceleaşi păreri, fapt ce mă amuză foarte mult - zice că clasamentul nu ar fi prea echitabil (după Anda Călugăreanu, George Mihăiţă etc). De data asta sunt alături de Flacăra."
"De cum a mers viaţa mea după plecare, vreau să-ţi spun că n-am de ce să fiu dezamăgit. Am călătorit spre Statele Unite unde voiam să rămân doar o săptămână, dar am rămas o lună, ducând o viaţă de muncitor cinci ore zilnic şi o alta de rege în restul timpului. Am fost primit foarte bine de rudele mele şi de colonia columbiană din Chicago şi, după doar trei zile, m-am angajat, câştigând în trei săptămâni aproape opt sute de dolari. Într-adevăr, a fost un contrast foarte mare cu ceea ce văzusem în Europa.
În Columbia am ajuns deja în septembrie şi totul a ieşit aşa cum mă aşteptam, totul a fost straniu, din altă lume şi totuşi aţi lipsit cu toţii, pentru că doar aşa fericirea ar fi fost totală. E foarte posibil ca în 1982 să plec de aici, poate că în Europa, dar e mai posibil în Statele Unite, unde mi s-a oferit o bursă la universitatea din Illinois."
"Duminică am fost în excursie, ca urmare din blue-jeans pot să-mi fac o pereche de bikini, iar pe un picior am o julitură de nu dorm noaptea decât pe o parte. În schimb, schiurile au trecut cu bine proba gheţii, nu şi a pomului de pe un drum forestier. E drept că am mai făcut şi nişte observaţii experimentale interesante, care se referă la legea atracţiei universale şi, în special, la atracţia exercitată de copaci. Lucrurile nu-mi sunt tocmai clare, dar cred că forţa creşte proporţional cu viteza, bineînţeles că mă gândesc la viteza cu care se îndreaptă copacul spre tine."
"Astă-seară m-a cuprins o tristeţe teribilă la gândul că peste cinci miliarde de ani Soarele o să moară. Am citit o carte care cred că ţi-ar plăcea. Boris Vian, Spuma zilelor. Caut-o."
"O să ne adunăm toţi câţi am mai rămas prin Bucureşti şi o să sărbătorim, probabil la Victor. Apropo, n-ai putea să vii pe la mijlocul lui octombrie, ca să fii aici de ziua mea? M-aş bucura foarte mult, poate că intuieşti cât de mult."
"Scriindu-ţi, mi-am dat seama că sunt într-o stare de spirit destul de bună. Sper să mai primesc maşina de scris, aşa că te sfătuiesc şi pe tine să-ţi iei una ca să-mi scrii când nu ai ce face."
"În ciuda faptului că, de mai bine de o săptămână, s-a decretat stare de sesiune, eu nu reuşesc să intru în priză, mi s-a făcut lehamite de activitatea intelectuală numită învăţat, pe care o desfăşor de 17 (şaptesprezece) ani încoace, aşa că eu am început sesiunea cu o săptămână de vacanţă pe care am petrecut-o acasă, departe de orice material legat de examenul de spectroscopie".
"La mine e frig şi sunt singură. N-aş fi vrut să scriu toate astea, dar mai este şi întuneric. Stau la lumina unei lumânări - suntem în secolul marii tehnici - şi fac bilanţul anului ce trece".
"Cum te scriam data trecută, am ajuns la Bogota doar la începutul lui septembrie şi m-am angajat unde voiam. Am fost primit bine şi am reuşit să demonstrez că sunt bun, de aceea sper la o promovare care-mi va fi de folos atât financiar, cât şi la nivel academic. Între altele, această promovare face posibilă mutarea mea în regiunea unde trăiesc părinţii mei."
Aproape că i-am simţit ca pe nişte prieteni. Anca era o adolescentă preocupată de muzică, Cristina, cu talent la scris, Mihai era probabil îndrăgostit, tatăl a scris grijuliu, cu un creion chimic pe care parcă văd că-l înmuia în gură, băieţilor columbieni, întorşi cu diplomă românească pe continentul lor, le este dor de colegii lăsaţi peste mări şi ţări. Din teanc a căzut fotografia unei fete în sarafan de şcoală, sprijinită uşor de terasa unei case. Chip curat, luminat de părul strâns, trup subţire, de copilă, pantofi cu baretă, de şcolăriţă cuminte. Am căutat-o, am vrut să îi returnez scrisorile, dar nu mai era în viaţă.
După o scurtă investigaţie pe internet l-am găsit pe unul dintre colegii străini şi i-am scris un e-mail în română, tradus şi în engleză, în cazul în care nu mai ştia limba. Mi-a răspuns în română, dorea să îi trimit înapoi scrisoarea, ca pe o întâlnire cu eul lui mai tânăr. M-a bucurat sunetul cu care plicul a căzut în cutia poştală, de ani de zile nu mai trimisesem scrisori şi, chiar dacă aceasta nu fusese scrisă de mine, mi-am amintit gesturile uitate. Lipirea timbrului, plicul care împinge clapetele cutiei poştale, greutatea lui materială, sunetul cu care hârtia scrisă se aşază pe fundul cutiei. Mai am de trimis înapoi, peste ocean, o singură scrisoare, cea a lui Alberto, cel care începe cu o mică greşeală: "aşa cum te scriam". Nu "îţi scriam", ci "te scriam". Am lăsat intenţionat greşeala, pentru că alunecarea stiloului pe hârtie şi scrisul de mână au ceva mai intim şi mai personal decât ţăcănitul tastaturii. Ne scriem pe noi şi îi scriem pe alţii pe foi albe, pe care timpul, deşi le îmbătrâneşte, le salvează şi le păstrează totodată.