Locul acela din inimă

Here I stand all alone
Have my mind turned to stone
Have my heart filled up with ice
To avoid it's breaking twice

Thanks to you, my dear old friend
But you can't help, this is the end
Of a tale that wasn't right
I won't have no sleep tonight


Mergeam cu mâna în buzunarul lui.

Eram copil, optsprezece ani. Abia intrasem la facultate. Pe prima listă, numărul meu norocos: şapte. Mă bucurasem printre lacrimi. Ştiţi cum sunt părinţii: la capătul unui an în care au strâns din dinţi să nu-ţi arate teama, să nu te facă să simţi prea multă presiune, acum făceau pe grozavii. Numai eu umblam zăludă. Capul sus, îmi spuneam. Mergi dreaptă, ca şi cum ai purta încă pe cap cartea. Ca în copilărie, ca şi cum te-ar urmări încă mama din spate: umerii drepţi, bărbia puţin ridicată, nu mai da din mâini ca o sperietoare de ciori (cum Doamne iartă-mă dă din mâini o sperietoare, urlam pe dinăuntru), pasul doar atât cât să-ţi vezi vârful pantofului dacă apleci privirea nu, nu, fără să apleci şi capul! Mai aveam pe-atunci părul lung, niciodată apoi nu l-am mai lăsat să crească, acum îmi dau seama. Domnişoara cu mersul perfect.

Mergeam, şi sub mine se încovoia pământul.

Dar în ziua aceea eram din nou cu mâna în buzunarul lui. Încercând să-mi reglez mersul pe lângă pasul lui mare, ferm. Îi vorbeam în minte. Era toamnă, auzeam fiecare frunză răsucindu-mi-se sub tălpi. Mâna cealaltă, stingheră, pipăind aerul liber, cel care se scurgea pe lângă noi, ca apa pe marginile unui hublou. Uite asta, asta e realitatea, dragul meu fără nume, octombrie acesta ne-a făcut dependenţi.

Mergeam. Iar timpul se infiltra încet în venele noastre şi-aşa mult prea subţiri.


Ehei, piticule, nu te mai uita la mine languros, nu mai pufăi şi nu mai ofta: nu-i loc de tine aici, îţi spun, ia-l pe elf şi du-te de te îmbată, aminteşte-ţi şi tu de prima iubire, ceartă-te cu toţi care-ţi vor spune că nu-i nimic altceva decât timpul ridicând grădini suspendate... orice numai lasă-mă acum în pace, astă seară presimt că stricăm simbioza şi nu ştiu care din noi moare primul...

Ooohhh... acum este totul compromis, oricum. Nu vă daţi seama? L-am gonit eu pe pitic, subtil i-am făcut paşi şi elfului - sinceră să fiu, mi-e cam teamă că elful mai mult mă spionează decât să mă ajute, cum i-ar sta bine unuia ca el - dar acum, de una singură, îmi dau seama că mâna mea nu-şi mai aduce aminte. Mă opresc din scris. Mergeam pe dreapta sau pe stânga lui? Mă uit la ambele mâini, le întorc şi cu palmele în sus. Ele nu-mi spun nimic. Nu mai au memoria interiorului hainei aceleia. Nici una dintre ele. Ce v-aş putea eu povesti atunci? Voi despre mine vroiaţi să ştiţi, despre mine cum îmi amintesc, sau vă pregăteaţi să citiţi o cuminte poveste de dragoste, aşa, ca de luni dimineaţa?

Ei bine, îmi pare rău să vă dezamăgesc. Cu sau fără pitic - îndrăgostit sau nu -, cu sau fără elf - agent de spionaj al iubitului meu sau pur şi simplu un blond bine făcut, cu ochi albaştri, chipul prelung şi urechile ascuţite, gata mereu să lanseze săgeţi una după alta şi să îmi spună mereu cât sunt de frumoasă - realitatea este că nu ar fi fost cu nimic deosebită povestea. Pentru că el este acum undeva pe la celălalt capăt al ţării, într-un oraş curat, dar interlop, încercând să supravieţuiască nevestei care l-a ajutat să ajungă la dimensiuni pantagruelice, de teamă să nu i-l fure cineva, pentru ca apoi să-l urască pentru asta, iubindu-şi, probabil, până la disperare, cei doi-trei-cinci copii (ei, da, a ştiut ea ce a ştiut), profesor de română sau, cine ştie, de religie protestantă, agitându-se să mai câştige un ban. Ştiţi voi... tot tacâmul. Iar eu? Păi, eu nu sunt ea, nu-i clar? Şi nici să se îngraşe nu l-aş fi lăsat, ne-am fi certat şi-am fi plâns, din ce în ce mai rar, el cântând la chitară, eu citind psalmi, am fi făcut poate un băiat şi ar fi fost punctul culminant al întrebărilor existenţialiste... dar, cum nimic din toate acestea nu s-a întâmplat, încerc să prind un singur moment în palme şi să-l aşez cuminte în album, lipit de cele patru colţuri cu hârtie albă. Numai că nu mă pot hotărî. Ies din cadru personajele care nu aveau ce căuta acolo. Cei nedistribuiţi, cu alte cuvinte. Ca să nu mai punem la socoteală cadrul în sine, care mă strânge şi acum de încheieturi. Ce căutam noi acolo? Mă aud spunând: n-am să mă mai întorc niciodată aici, mă auzi?

Repede, până nu se întoarce elful. Nu m-a mirosit, nu ştie încă. Şterge chestia aia de pe obraz. Urmele de apă. De zâmbet spuneam. Mereu cu un gardian pe umeri, viaţa asta, nu? Născocitori de ridicoli ce sunteţi. Mamă. Dumnezeu cu nume de bici. Pitic care nici măcar să te îmbeţi nu ştii.

În urma mea, uşa rămâne deschisă, fără nici o lumină. Pentru îngerii noştri orbi, spaţiile se lichefiază, alb şi negru sunt doar contururi din care pornesc vibraţii. Sentiment bumerang, octombrie. Am trăit oare ceva dacă nu ne aducem aminte?