Regele pescar

- Ce faci Ioane? Unde ai fost sâmbătă?
- Unde să fiu, bre? Aicea.

Omul ridică din umeri nepăsător şi se uită undeva în stânga umărului meu.
- Cum aici? Te-am căutat. Am bătut şi acolo la uşă, nimic.
- Da' ce vroiai bre cu mine? Oi fi dormind.
- Ei, dormeai. Am venit şi mai târziu. Nu ai fost aici. Vroiam să-mi speli maşina.

Îşi ridică nepăsător un braţ, căutând parcă să atingă ceva nevăzut, după care se uită mirat la mine. În cele din urmă, mâna îi poposeşte stânjenită pe un picior.
- Nu-mi dai şi mie nişte bani? Nu mai am nici o ţigară.
- Nu ţi-am spus că nu-ţi dau pentru ţigări? Ce eşti greu de cap. Lasă-le încolo, nu te uiţi la tine cât eşti de slab, ţigările îţi lipsesc.
- Bine, bre. Auzi, când vii să nu te prind că mi-o aduci fără plinul făcut! Că deseară am întâlnire.
- Bine, Ioane.

Îmi măsor zâmbetul milimetric, am impresia că e cu atât mai încântat de glumele lui dacă vede că te stăpâneşti şi pari a-l lua în serios. Îl las în urmă, siluetă ridicolă în haine prea mari, ai senzaţia că singurul lucru care-l mai ţine legat e cureaua aia lată, cu ţinte, de armată. Cine ştie din ce gunoi o fi luat-o sau de unde a căpătat-o. Aoleu, iar am uitat să-i duc ace de 16 şi fir de 14. La pescuit să fi fost ieri? De două săptămâni mă roagă să-i aduc... hai, doamnă, îmi zice, de-aia v-am învăţat eu să pescuiţi de veniţi numai cu geanta goală de la peşte, ca să nu-mi daţi şi mie un ac acum să dau colea, în baltă la Pantelimon, la babuşcă? Şi-l văd cum se amuză, fără undă de supărare, numai la gândul că el ar fi putut să îmi arate cum se ţine lanseta în mână - într-o zi n-a mai răbdat şi m-a întrebat dacă nu mi-e greu, aşa puţină cum sunt, să dau la peşte cu ditamai ciomagul (auzi, ciomag lanseta mea Fenwick Eagle GLC!) Vă iau eu o undiţă frumoasă de bambus din piaţă, domniţă, numai să nu vă mai văd că vă chinuiţi cu asta. E trestie, Ioane, e trestie, nu bambus, dar ia ajută-mă tu cu astea că sunt cam grele, i-am spus, şi i-am pasat băţul discordiei. A rămas pe loc, s-a uitat la mine, a ridicat lanseta în aer, de parcă ar fi vrut să vadă dacă nu-i transparentă. Apoi iar la mine, după care mi-a întins-o fără o vorbă, s-a întors şi a dat să plece. Dar limba l-a trădat încă o dată, s-a răsucit bătând din picior Păi bine, măi doamnă, aşa glume faci cu un om bătrân? De-aia nu aduci nici un peşte acasă îţi e frică şi să dai cu undiţa asta, dacă se rupe?!

Ei, lasă că până sâmbătă îmi aduc eu aminte...

Dimineţile trec mereu pe lângă el, îl văd cum apare de pe uşa mizeră de lângă tomberon, parcă ai zice că are vreun periscop, ceva, de ştie când ajung lângă maşină, mă salută cu mâna fluturând stângace pe lângă o şapcă imaginară, apoi se înclină arătându-mi cât de curată-i albăstrina mea. Astă iarnă era mai greu, că-mi venea să-l omor la minus 20 de grade când vedeam tabla toată numai gheaţă: Ion al meu pusese furtunul pe ea şi-o lămurise...

Câteva zile nu l-am mai zărit. Joi, ziua de gunoi, prezent la datorie. Îi dau zece lei şi mă fac a nu şti ce-şi va cumpăra cu ei.
- Ce faci, Ioane? Iar dispăruşi.
- Uite muncesc, nu ca matale toată ziua pleci cu maşina mea, împopoţonată la costume.
- Ce munceşti?
- Uite, mi-a dat unul de lucru la grădină aici, pe malul lacului. Bine că nu şi-au pus toţi asfalt d-ăla în jurul caselor că eu ce mai făceam? Îl săpam să-l pun la loc?
- Beton, Ioane, nu asfalt.
- Ce mi-e una, ce mi-e alta... şi-aşa unde s-a mai pomenit, nici iarba nu mai creşte în curte bre vine unii cu o maşină, dă jos un rulou verde şi pac gata iarba nouă!
- De măi omule, lasă, bine că ţi-ai mai găsit ceva.
- Auzi, nici azi nu-mi aduseşi...
- Mâine promit.
- Nu pot mâine, lasă, nu-mi aduce.

Cu privirea în copaci dintr-o dată, îşi ridică de jur împrejur un zid timid... ia te uită, nu-l credeam în stare de aşa ceva. Mbineee, hai că sunt în alertă.

Dis de dimineaţă, mă poziţionez strategic pe balcon. Pe la 8 dimineaţa, îl văd ieşind ferchezuit: blugi curaţi, cămaşă, şapcă, pantofi care au înlocuit bascheţii rupţi în care umblă de astă iarnă. Nu ştiu de unde le are, sunt însă curate şi cel mai surprinzător este că par a fi măsura lui. Care va să zică, Ion are o prietenă... M-am liniştit, altceva nu poate fi. Îl petrec cu privirea până se urcă tacticos în taxi, mă mai mir preţ de câteva secunde cum de s-a aşezat în spate şi nu în dreapta şoferului, şi într-un final de ce trebuie neapărat să meargă cu taxiul (de unde are bani deja e o întrebare prea simplă), după care mă strecor înapoi în pat... e sâmbătă dimineaţa.

De-atunci nu l-am mai văzut. A dispărut, la fel de simplu precum a apărut. Zi de zi, uşa de lângă ghenă a rămas închisă, iar eu am început să-mi spăl maşina mai des la spălătorie. Într-o duminică m-am întâlnit cu administratorul de la blocul vecin, unde parchez maşina. L-am întrebat de Ion. A trebuit să-l dăm afară, s-au plâns vecinii că doarme în cămăruţa aia şi că foloseşte apa blocului să spele maşini îmi spune tipul.
- Şi l-aţi dat pur şi simplu afară în stradă?
- Ce era să fac?

Omul e puţin cam nervos, pechinezul îl trage de lesă şi urlă, cu greu reuşesc să-mi dau seama ce spune:
- Şi-apoi nu doarme în stradă, cred că s-a întors la nevastă şi copii...

Îl apuc involuntar de braţ, am senzaţia că în secunda următoare îi voi trage un şut negriciunii care nu încetează să latre, şi îl întreb pe vecin:
- Ce nevastă? Ce copii?
- Ei, doamnă, dar cum nu ştiţi, că am văzut că eraţi prieteni... are casă, nevastă şi copii, dar cică nu poate să stea ca tot omu'... cine, Doamne iartă-mă, să-l înţeleagă de ce vroia să doarmă la gunoi şi să trăiască din mila oamenilor... şi-mi face amărât un semn din care să înţeleg că Ion al meu ar fi trebuit să se caute pe la doctori...

Îl las să plece, târând după el în lesă câinele care acum pare împăiat, a încetat să latre, dar nu mai vrea să meargă. Primăvară. Îmi aduc aminte că am încă în maşină acele şi firul pentru Ion. E cald deja, sâmbăta trecută am fost la Săruleşti, la undiţă. Mănâncă plătica şi babuşca într-o veselie. De ce nu mi-a povestit niciodată? Aştepta primăvara. Îi era frig la picioare, la subsol, acolo, trage îmi spunea. I-am dat într-o dimineaţă perechea mai veche de bocanci ai lui bărbatu-meu, a umblat mai mândru decât un rege vreo săptămână, după care, după vreo două zile de absenţă, l-am văzut din nou cu adidaşii rupţi. Mi-am muşcat buzele până la sânge, dar nu l-am întrebat nimic. Îi băuse, probabil, ori poate îi fumase.

I-am luat şi-o lansetă telescopică, o ţin în portbagaj. Pe unde merg, mă trezesc că mă uit curioasă la toţi jerpeliţii cu părul alb care caută prin gunoaie. O să se întoarcă într-o zi şi-o să vrea să meargă la pescuit. Ar fi bine să fie vară.