Teledon pentru America!

Prea mulţi prieteni nu o să-mi fac (ar şi fi cam tîrziu pentru declanşarea unor politici de împrietenire) dacă voi cuteza să spun că bietul Radu Anton Roman a decedat de pe urma consumării supelor la pachet cărora, în totală contradicţie cu conţinutul eminamente cultural al emisiunilor sale, ajunsese să le facă reclamă, obligat, fireşte, de inteligenţele de marketing şi de vînzări ale Mediapro-ului, care nu au reuşit să găsească produse mai fin potrivite cu „Bucătăria lui Radu”. Probabil că nici nu s-au străduit, ba chiar au fost foarte mulţumite de marea lor izbîndă profesională.

Nu-mi iese, apoi, din cap faptul că marele patriot american Bush a abandonat, o dată cu Louisiana şi mai ales cu New Orleans-ul, mediul de amestec cultural şi de creativitate care a produs mai întîi blues-ul şi pe urmă rock-ul prin care, paşnic, America a cucerit şi a pacificat o lume întreagă, întreaga civilizaţie actuală, mult mai generos, pe termen mult mai lung şi într-un mod mult mai temeinic, dădător de viaţă, nu de moarte, decît reuşesc s-o facă astăzi armatele americane sub conducerea aceluiaşi luminat, prea-creştin Bush junior.

Trupe care au fost trimise, cu mare întîrziere, în zona americană calamitată, dar mai cu seamă ca să păzească alimentele, medicamentele şi apa nedistribuite la timp (adică imediat) de forţele dezlănţuite ale unei sărăcimi uitate, abandonate, pe care nemernica de uragan Katrina a scos-o la iveală ca gunoiul de sub covorul mereu roşu şi de gală al imaginii de sine însăşi a Americii.

Ce diferenţă, fie şi doar de imagine, între Africa, fîşia Aceh, Bagdad şi New Orleans, Golful Persic şi Golful Mexic – din punct de vedere social? Nici una. Problema socială subminează America, nu terorismul. Autorităţile nu s-au preocupat social de această zonă, dar profită acum militar, pentru a-şi reocupa, recuceri, relua în stăpînire propriul teritoriu, propria ţară.

Propoziţii surprinse la CNN: „America is dying in Louisiana”, „Aici nu este vorba de diferenţa dintre albi sau negri, ci de sărăcie”. Dreapta extremizantă gîndeşte întotdeauna în termeni rasiali şi rasişti, foarte valabili, şi de foarte mult timp, în America, în timp ce „stînga” – adică ceva ce nu există, ca atare, niciodată – replică în termeni de discriminare socială: „Make Poverty History”, dar nu numai în Africa, aşa cum s-a susţinut cu prilejul concertelor Live 8 din iulie, ci şi (mai ales) în America. În SUA, Africa e intactă, fiind dezvăluită de decopertarea provocată de uragan. Mîna Domnului, cum ar putea gîndi preşedintele Bush. Mîna răutăcioasă, dar dreaptă, a Domnului! „Mi-e ruşine de America, mi-e ruşine de guvernul nostru.”

Trezit cu greu din grija de a impune modelul democratic american cu forţa armelor, preşedintele Bush s-a deplasat, pînă la urmă, la Biloxi, unde a pozat, la CNN, îmbrăţişîndu-se iliescian cu nefericiţii (dacă se poate, albi) în faţa unui centru de distribuire a unor pacheţele ridicol de mici de hrană organizat însă nu de guvernul federal întruchipat, tocmai, de preşedinte, ci de Armata Salvării, adică de un ONG venerabil.

Informaţiile cele mai complete le-am văzut însă nu la CNN (live-ul direct continuu maschează, parţializează viziunea asupra realităţii), ci la jurnalul de ora 20.00, de vineri, de la France 2. Cît despre televiziunile româneşti, acestea sînt pură improvizaţie pe colţul mesei, lipsite de tot: resurse materiale şi umane, viziune, perspectivă, creativitate. Sînt nişte pretenţii neacoperite.

Don Teledon, adică Mihai Tatulici, de ce nu prinzi tu ocazia din zbor şi nu organizezi cum numai tu te pricepi un teledon pentru America! Săracii ştiu să se ajute cel mai bine între ei. Iar cataclismele globalizează, iată, sărăcia. Fă-ne să mai plîngem mediatic puţin, Mihai Tatulici! Realitatea TV, trimiteţi-o de urgenţă pe Sanda Nicola la faţa locului, să intre în duplex vreo cinci ore în şir cu Emil Hurezeanu!

După îndelungate ocolişuri defulatorii prin literatură şi film, distopia a prins în sfîrşit realitate în America. Tot creatorii, săracii, văd şi prevăd adevărul, chiar dacă nu-i cheamă nimeni pe platourile de televiziune, ca nu cumva marii jurnalişti de televiziune să înţeleagă, în sfîrşit, că numai arta, marea arta e cu adevărat presă.