Stres de toamnă (telegrame)

A venit toamna – fall la loc în TV, ca „din dragoste”. „Surprizele” rămîn aceleaşi (tocmai asta şi este ideea: regăsire ca de sine!), s-a întors şi „Naşul”, la Prima TV ne vom delecta pînă la prăsele cu „Familia lui Vijelie” pe post de „Osbornes”, simt pe şira spinării molusca aceluiaşi fior rece ca în copilărie şi în adolescenţă cînd reîncepea şcoala, regimul adulţilor stupizi, şi trebuia să mă întorc la ore fixe, ca o victimă retromaniacală a aceluiaşi criminal în serie care ucide la nesfîrşit aceeaşi persoană (ce experienţă: a deveni, a te simţi fantasma unor prihotici, întotdeauna mai mulţi decît tine!), între aceleaşi ziduri şi să fac societate, obligatoriu, cu aceiaşi colegi şi, mai ales, cu aceiaşi „profesori” în veci netalentanţi, pervertiţi, prost conducători ai fluxurilor de creaţie şi de viaţă vie ale umanităţii.

Şi televiziunea, media în general, în generalitatea şi prin generalizările ei permanente şi abuzive, este o şcoală-închisoare, şcoală de corecţie non-stop, maşină de domesticit visul prin formalizarea, simplificarea reducţionistă şi repetarea la infinit a viselor (dotare silnică cu organe a corpului genial fără organe: cf. Artaud, cf. Deleuze, cf. Guattari). Prin televiziune, trăim înecaţi, îngropaţi poesc în viul arhetipizat social cu forţa. Vieţuim episodic ca să uităm că supravieţuim, de fapt, spasmodic în loc să înmugurim poetic şi nesezonier, erotic – cu adevărat din dragoste de viaţă şi pentru dragoste (adică mai mult pentru a iubi, afirmativ, pozitiv, decît pentru a fi, nevrotic, pasiv, iubiţi).

Reîncepe marea plictiseală colorată.

Azi, de 11 septembrie, mari comemorări americane ale atentatelor de acum patru ani: simplă acţiune propagandistică menită a mai îndepărta puţin de pe prima pagină a ziarelor şi din deschiderea jurnalelor de ştiri dezastrul administrativ (istoric, în toate sensurile cuvîntului) din Louisiana, bătaia de joc. În America e stare de război de fapt, media sînt supuse cenzurii militare: un teleton cu vedete a fost difuzat de canalele americane reunite cu un delay de 30 de secunde, ca nu cumva cuiva să-i scape năduful în direct, pe viu, nestăpînit, comiţînd, în percepţia autorităţilor, un adevărat atentat, un act, nu-i aşa, de terorism, fie şi doar verbal, deci, probabil, la fel de sinucigaş ca la Londra sau ca la Bagdad (unde, s-a văzut, vorba, ca zvon chiar şi nesusţinut, tehnologic, de media, poate ucide în masă).

Tot azi, la VH1 se anunţă organizarea altui eveniment caritabil, un concert rock de data aceasta (revine rock-ul! 2005 a fost anul rock-ului! I-aţi văzut pe genialii fraţi White, adică White Stripes?), dar tot în America: pe 11 septembrie fix, dar în sprijinul victimelor din statele Golfului – Mexic, nu Persic. Acolo s-ar putea să iasă, totuşi, ceva scîntei!

De lăudat, de data aceasta, săptămîna aceasta, Realitatea TV pentru transmisiile necenzurate şi împotriva cenzurii din State. Echilibrat, ponderat, Emil Hurezeanu a încercat să moderereze emoţionalismul relatărilor, de parcă adevăratul suport media n-ar fi, tocmai, emoţionalul, emoţiile provocate, întreţinute, canalizate, controlate, emoţionalizarea masificantă a gîndirii...

Un fel de „Chestiune a zilei” fără, vai, Florin Călinescu, o emisiune degeaba, cu format vag şi concept inexistent, o incredibilă revenire goală produce, zilnic, dezamăgitor, Andrei Gheorghe. Venite zilnic după „duplexul” zemos cu Emil Hurezeanu, aşa-numitele „Ştiri de la ora 23.00”, de la Realitatea TV, n-au sare, n-au piper – nu au rost. Gelos, probabil, pe colegii săi mai tineri care stau pe „borcan” toată ziua, AG revine ca un adevărat revenant, întorcîndu-se acolo pe unde, în cariera sa fulgurantă (deşi muncită), nu trecuse: la cititul de ştiri de pe prompter! Pe post de late-night show, emisiunea lui Andrei Gheorghe, chiar şi garnisită, pentru a acoperi lipsa de idei, cu „chestionarul lui Proust” (cine or crede cei chestionaţi că e Proust: probabil un fel de Jay Leno!) e doar de „Noapte bună, copii!”. Mister şi groază! După substanţialul Hurezeanu, vine ca berea după vin.