Medii de trecere

Enescu (festivalul), sau domesticirea contemplativ-mediatică a artei

Calmă selecţie, clasică în toate sensurile cuvîntului – ca nu cumva, parcă, să înţeleagă „consumatorul” că arta e nebunie chiar şi atunci cînd exprimă (de fapt: produce) ordinea ne-dată a lumii, şi să rămînă doar consumator, rupt adică, supus, exlus –, prea clasică selecţie a repertoriului Festivalului „Enescu”. Cu excepţia lui Enescu însuşi, patronul, foarte puţini compozitori aparţinînd secolului XX: ocultare a contemporanului. Managerii şi promotorii de manifestări muzicale vor să păstreze cu orice preţ, atît cît se poate, latura „grand public” a simfonismului, ferindu-se de avangarde şi cercetări.

Păcat de Sala Palatului – „Nu se poate să intraţi azi, mîine în Uniunea Europeană şi să nu aveţi o sală de concerte cum trebuie” (Zubin Mehta), aşa cum nu avem nici un stadion cum trebuie etc. Investiţiile publice lipsesc, cinic, dispreţuitor, chiar şi cînd e vorba de locaşuri în care cultura sau sportul ar fi cele care i-ar aduna pe oamenii, nu politicul, pe cheltuiala sa, chiar dacă în beneficiul său.

O sală de concerte trebuie să facă instrument, să devină un instrument nou, necunoscut, singular, irepetabil, să inventeze un instrument de fiecare dată altul, cu orchestra şi cu publicul. Sau ne ducem cumva la „concerte şi expoziţii” tocmai ca să ne ferim din calea artei, s-o evităm convenabil, să fim protejaţi, inclusiv arhitectural, de ea, de chemările, impulsurile şi creaţiile ei în noi, cu noi? O bună sală de concerte este un instrument non-mediatic. Căci într-o bună sală de concerte tocmai asta e de trăit: miracolul artistic al non-mediaticului, al extra-mediaticului (dar al infinit mediatizabilului). Singurele „suporturi”: aerul şi viscerele. Muzica e viscerală, reface corpul fără organe, dez-organicizează corpul (căci: corp  organism). Cu adevărat, muzica nu se ascultă, e chiar inaudibilă: dacă o asculţi, dacă o „audiezi”, dacă o supui doar urechii, fie şi „intelectuale”, încetează, tocmai, să se mai audă cu adevărat. Muzica nu se ascultă decît dacă vrei s-o eviţi, să te fereşti de ea, din calea fluxului ei: să-ţi fereşti propriile fluxuri de întîlnirea cu fluxurile-vector, fără mesaj, ale artei. Or, într-o sală precum Sala Palatului, muzica nu poate fi decît (cel mult) ascultată, de la distanţă adică. Sunetul nu se mai formează în tine (la singular şi la plural), cu tine, în puncte de fiecare dată altele, inventate de comunităţi universal-întîmplătoare.


Devenirea întru Coelho: Cărtărescu, pirat piratat, şi peratologia cantitativă

O interesantă (ca să zic aşa) campanie de marketing au declanşat, săptămîna trecută, mai întîi la „Naşul”, apoi la jurnalele de ştiri ale mai tuturor posturilor de televiziune, Mircea Cărtărescu şi Gabriel Liiceanu, lăudîndu-se, de fapt, că au (ar fi) fost pirataţi, furaţi etc. Două lucruri ar fi, în opinia mea, de spus în această privinţă.

1. Dacă voia să nu rişte a fi piratat, adică să se poată bucura de întregul profit, G. Liiceanu, pe deplin încrezător în geniul de piaţă al lui Cărtărescu, ar fi trebuit să rişte să-i tragă cartea (De ce iubim femeile) de la bun început în 22 de milioane de exemplare (nu asta visează?), cît populaţia (prezumtivă) a României: pentru fiecare român, cîte un exemplar din Cărtărescu! Fiecare român cu cărticica sa! Exemplar la exemplar, în tiraj cu adevărat de masă. Să nu fi procedat, cu alte cuvinte, avar, ci să fi investit temerar, generos, deci cu adevărat economic.

2. Ceea ce se multiplică scapă în mod obligatoriu, nu poate fi controlat: aceasta e însăşi logica fenomenulor de masă. Creaţie de masă, destinată masei, masificării după model televizual a lecturii, De ce iubim femeile a putut fi piratată, falsificată pentru că era din capul locului falsifica(n)tă, pirata(n)tă, multiplu delirant de unu destinat masei: produs media industrializat. Nu poate fi furat, repetat, multiplicat, iterat, reprodus decît ceea ce încă din ou nu e singular, inimitabil, ireproductibil, ci dimpotrivă. Logica, aici, este aceea a deconstrucţiei „obiective”, „în lucruri”. De la 1 (deci de la 0) în sus şi în plus, lucrurile scapă obligatoriu, au scăpat deja, sînt scăpate. De ce iubim femeile a fost – dacă a fost! – piratată pentru că e piraterie de piaţă, fiind proiectată şi scrisă pentru a pirata literatura. Modelul Coelho face ravagii în minţile filosofice. Aplicat ca afacere material-simbolică, proiectul peratologic se înfăptuieşte în chip piratologic.


Llosa, sau reconectarea sistemului media la sursele de mesaj

Difuzarea în prime-time, la TVR 1, a interviului realizat de Mariana Sipoş cu Mario Vargas Llosa, deşi tot acţiune de marketing, marele prozator peruvian pregătindu-se să voiajeze în România, a dovedit, în schimb, cam ce-ar trebui să facă în mod constant, nu doar cu titlu de excepţie, postul public de televiziune pentru a-şi merita numele şi banii. Deşi trebuie să recunosc profesionalismul, adică modestia cu care Mariana Sipoş a ştiut să rămîne (relativ) în umbră, neîncercînd, ca alţi realizatori de la TVR care se cred mai artişti ca artiştii, să iasă în faţă profitînd de renumele invitaţilor şi piratîndu-i, nu pot să nu-i reamintesc distinsei traducătoare, inclusiv de Llosa, că adevăratul titlu al unuia dintre romanele repetat citate în interviu ale acestuia este nu „Conversaţie la Catedrală”, ci „Conversaţie la Catedrala” (o crîşmă).


4 x 11 septembrie – contra 11 septembrie x n

În sfîrşit, duminica trecută, postul Realitatea TV s-a onorat pe sine reuşind să realizeze cel mai amplu, mai bogat şi mai echilibrat flux informaţional-documentar consacrat comemorării a patru ani de la atentatele de la 11 septembrie. Un flux critic, cu citate inclusiv din incomozii Michael Moore şi Noam Chomsky (puţin, dacă nu total necitaţi în media românească) – deci o adevărată surpriză. Căci, în ceea ce priveşte media autohtone, mă aştept ca ele să fie întotdeauna mai curînd preponderent ne-critic sau pamfletar-propagandistic pro-americane, iar acum – de ce oare? – nu s-a întîmplat, din fericire, aşa. Cine o fi (or fi) autorul (autorii) acestui accent literalmente deplasat în presa noastră?

Mai important, însă, de subliniat este învăţătura pe care, pentru cine are ochi de văzut şi urechi de auzit, a produs-o, cu această ocazie, Realitatea TV. Procedînd într-un mod pur cartezian, deci fundamental raţional, realizatorii, „conceptorii” acestui flux au demonstrat că stabilirea adevărului – de fapt, reperarea căii prin adevăr – trebuie să înceapă cu dubiul, deci cu negaţia fenomenologic-metodică a „datului” fals natural. Strategic, procedîndu-se astfel se ajunge la o pozitivare în negativ a „adversarului”-obiect, care abia aşa capătă toate şansele de a putea fi cunoscut. Euristic, îndoiala trebuie să rămînă primordială. Jurnalismul este filosofie în acţiune, sau nu e deloc.

Dacă ar proceda astfel, adică raţional, nu iraţional, înseşi autorităţile americane şi alte capete laic-încoronate ale lumii şi-ar oferi mai multe şanse de a-şi cunoaşte adversarul, deci de a-şi apăra, cu adevărat patriotic, ţara, ţările. Dar vor ele asta? Despre asta să fie cu adevărat vorba în „războiul total împotriva terorismului”, terorism care, însă, nu va înceta să cîştige teren atîta timp cît va fi continua să fie tratat în mod mediatic-emoţional-propagandistic şi nu într-un mod cu adevărat occidental, adică raţional-filosofic? Ca occidentali ce sîntem, sau ne pretindem a fi, trebuie să ne îndoim metodic, măcar pentru început (pentru a începe să gîndim).

Fundamentalismelor religioase nu li se poate răspunde decît printr-un profund „fundamentalism” european, raţional, filosofic.