Gomarea lui Paul Goma și politicile adevărului

Pățania în lanț Goma-Viața Românească (nr. 6-7/2005)-CD al USR-Liviu Ioan Stoiciu-reacții publice mi-a inspirat, ca simptom, o imagine. O imagine simplă, dar amplă. Despre care nici măcar nu știu dacă și cît de originală este - dar acest lucru contează mai puțin.

Ce imagine? Imaginea gurii ca peșteră-cavernă, platonică sau nu. Gura închisă ne ține în peșteră. În peștera gurii închise. În România, dacă nu în societatea actuală în general, vorbim într-o gură închisă. Ne-am învățat, aici, să vorbim mai mult cu gura închisă, în marea gură închisă, care în loc să rostească, devoră, regresînd funcțional pe scara hominizării. La noi, e o obișnuință deja veche. Trăim, public, în peștera gurii închise. Vorbim, public, cu gura închisă. Paranoia unora îi schizofrenizează pe alții. De aici, despletirile delirante împletite, întrepătrunzîndu-se. Și tot de aici, faptul că atunci cînd ni se mai întîmplă să deschidem sau, mai precis, să întredeschidem, gura, cînd ceva, cu greu, ne des-cleștează maxilarele bine înfipte unul în altul, măselele aproape sudate istoric, ascuțite și oțelite una în alta, unele contra altora, obișnuite să muște rece și să rumege infinit (zidul nostru chinezesc în fața istoriei e clădit din măsele încleștate, măsele-cărămizi, măsele-piatră peste piatră, tumular: mormintele și monumentele publice ne sînt înălțate din dinți), vorbim deja cu ecou, disproporționat, vociferant, cu vuiet: rostire deja amplificată, înnebunită de captivitatea în ea însăși. Vorbește sufocarea, strangularea din noi, obturarea.

Paul Goma este unul dintre puținii "nebuni" români care îndrăznesc să deschidă gura. Or, la noi, a deschide gura echivalează deja cu a ridica vocea, cu a prăvăli un abis.

Am reușit deci, pînă la urmă, să parcurg fragmentul incrimina(n)t (de care, conform obișnuințelor locului, nu aveam de fapt nici un chef) din jurnalul ego-proiectat al lui Goma. E, ca de obicei la acest scriitor, un text incomod, deranjant, abuziv fie și doar prin faptul că nu cruță, aglutinant, pe nimeni, vizînd o lume. Marele deranj pe care-l provoacă, de obicei, Goma este că literalizează ceea ce există doar metaforic, difuz, forțînd deschiderea gurii de obicei închise (care rămîne, însă, aceeași, cu toate grimasele exterioare și interioare). La un grad secund de mimetism, Goma produce texte indicial-reprezentative, simptomatic-realiste pentru realitatea românească. Vorbește exact tăcerile noastre. Iar cînd tăcerea este cea care vorbește, cînd închiderea este cea care se deschide, cînd, adică, nu vorbirea vorbește și nu deschiderea își practică deschiderile, așa se aude, ca acum, în textul lui Goma: scrîșnete, vaiete, vuiet.

Nici un pic de revizionism sau de negaționism propriu-zis, adică juridic vorbind, în acest text. Ci doar o impardonabilă voință, dorință de completare, de deschidere lărgită a gurii, care provoacă impresia de forțare și de rupere a izvorului logosului, ajuns, prin tradiție, sfincter. Da, evreii au suferit (și) de pe urma românilor, spune, pe scurt, Goma, dar, adaugă el, și românii de pe urma evreilor, în alte momente. Problema e: sînt aceste două adevăruri legate, sau pot fi juxtapuse? Mai mult: pot fi ele circumscrise strict, sau implică de fiecare dată durata totală? Dacă derivă, reacțional-organic-istoric, unul din altul, nu pot fi tratate separat, prin simplă adăugare. Și atunci se cade într-un fel de revizionism indirect, ocolit, ne-propriu-zis, de interpretare, cazuistic. Dintr-o condamnare punctual-istorică într-o vinovăție (și deci damnare) metafizică, în fața căreia nu este posibil nici un recurs. Logica este ea însăși una a coruperii și a complicității interne. Cerc vicios mondial și supraistoric. Localizare imposibilă. Istoricism, oricum l-ai practica, păgubos, autoacuzator. În condițiile acestei enorme supradeterminări, prin care istoria "propriu-zisă" este imediat captată de supraistorie, suflată de ea, susținută de ea, în care Legea face legile, nu-i mai bine să nici nu mai încerci să deschizi gura, acceptînd că ești din capul locului depășit, înghițit într-o gură mult mai mare? Căci trecerea de la un adevăr la altul, mecanică, este anihilată de trecerea imediată de la istoric la metafizic. Evoluăm în structura unui mesianism care se întrupează istoric fără dificultăți de trecere, a unei metafore care există tocmai ca literalizare instituțională. Istoria istoricistă continuă să fie o slugă, chiar dacă bună la toate. Toate instanțele de argumentare sînt ocupate și folosite alternativ, după nevoie, concentric. Delimitările epistemologice curente sînt inoperante. Istoria sacră este încheiată. Nu mai este nimic de discutat. Amănuntele istoriei pot deveni oricînd manifestări ale lui Dumnezeu-Unul, căci El Însuși dictează nu numai litera, ci și spiritul lecturii.

Capcană providențialogică ontologizată, care a făcut însăși lumea: există un revizionism punctual, circumscris, atestabil istoric, și un revizionism-cadru, aprioric din punct de vedere istoric. Fundamental și fundamentalizat. Paradoxul căruia îi cade victimă, voind să-l spulbere, Goma este acela al conflictului rece, fundamental-fundamentalizat, dintre două niveluri și două scări de cartografiere a istoriei: localismul integralist și universalismul, ca regimuri (deci ca politici) ale adevărului: structură ce se actualizează instituțional în chip providențial. Or, Goma încalcă tocmai această convenție implicită: încearcă să adauge, să completeze seria aritmetică a adevărurilor, să lărgească, deci, cadrul pe fondul unui cadru deja lărgit, dar în alt fel, conform altei logici decît cea strict istorică (aici, înglobată): nu te poți bate faptic, aritmetic cu providența și cu mesianismul (cu mesianicul de fapt, așa cum îl numea, generic, Derrida). Încercarea de a reparcurge în sens invers scara ierarhică a nivelurilor de concepere a adevărului istoric este sortită eșecului.

Paul Goma face, așadar, eroarea de a trece cu vehemență și în răspăr, invers, peste toate aceste cadre și convenții generice implicite, stabilite ca apriorice și acceptate ca atare, care îl și ne depășesc, încercînd să reclame adevăruri în contrapartidă, la schimb, de jos în sus și nu de sus în jos (căci noi nu avem un "sus") pe fondul unei logici supraistorice a adevărului unic, din care și creștinismul, cu istoria sa, se hrănește, complice: doi frați, dintre care unul e tatăl! Jocul dintre universal este reglat de mult, nu de azi, de ieri, și tocmai el a condus și la Holocaust și la oribila "soluție finală", și la judecățile postbelice, ca simptomuri exasperate ale unei istorii comune, comun revendicate, compuse constant din aceeași materie, animate de aceeași revendicare supraistorică, ca joc între originar și derivat, între Istorie și istorie. S-a putut comanda în istorie, și de o parte, și de cealaltă, din toate părțile, pentru că inspirația a fost și este Porunca, divinitatea exprimată injonctiv. Iar adevărul, și căutarea lui, nu pot asculta decît de acest regim al logosului și al unicității exclusive.

Un text nesăbuit din punct de vedere al aprioricelor istorice ca acela al lui Paul Goma trebuie discutat și dezbătut mai ales în (contra)logica lui, nu respins violent. El pune însăși problema raportării noastre (dacă avem vreuna) la istorie. A incrimina și a exclude este comod, dar nu folosește nimănui: întreține confuzia și tensiunile, iar latența este mai periculoasă decît patența. Pătimim de atîta latență. Lucrurile este mai bine să fie vorbite decît tăcute, iar dezbaterea ar trebui să vizeze tocmai cadrele, modul de abordare și tonul, dar nu să evacueze conținutul, care e infinit Căci o astfel de chestiune dă tonul în privința tratării adevărului în general. Iar gîndirea adevărată, articulată, responsabilă este întotdeauna o politică a adevărului.

Cei care, acum, au pedepsit pasiv, mecanic, subaltern, scutindu-se de efortul de a-și elabora, atît cît este posibil, un punct de vedere propriu (gîndirea nu este niciodată de grup, de echipă, de instituție), s-au erijat, așadar, în judecători ai unei partide tocmai pentru a se eschiva de la joc. Gîndirea prin delegație continuă. Dar ce-ar fi dacă am începe să discutăm, totuși, despre condițiile și despre șansele publice de emergență ale adevărului, deci ale cercetării și exprimării, în România? Știm însă, cu toții, în tradiționala noastră gură închisă comună, mai bine: adevărul se face, nu se discută. Viață publică militarizată.

Trăim într-o istorie care se scrie ca deja scrisă. Războiul continuă să fie unul al providențialităților. Iar a recădea în iluzia că o (!) providență (căci trăim într-un babelic, cu adevărat ultim politeism al monoteismelor!) se poate traduce, manifesta politic ar însemna repetarea marilor erori ale secolului XX, cu care ne luptăm astăzi de cealaltă parte, și în care vedem un arhaism.

Dar atunci Goma are, poate, dreptate, fie și doar pe sfert, ca incipit, chiar dacă a ridicat tonul în sala de judecată a istoriei (iar judecata nu trebuie să aibă doar formă juridică): să ridicăm adevăruri punctuale de jos, încercînd, modest și civil, să le înscriem în catastiful (rulou sau carte, oricum hîrtia este pliată, se scrie pe ea însăși) istoriei sacre, prin dialog, prin sugestie, prin dezbatere publică, resacralizînd, insidios, lumea prin adevăr.

Sau poate, mai curînd, cine știe, pentru a reveni la cealaltă mare sursă a noastră, ca occidentali, readucînd Atena acolo unde-i e locul, alături de Ierusalim (într-un front comun împotriva Spartei care devine, tot mai mult, lumea contemporană), printr-o reîntoarcere hotărît-ironică, cu adevărat bărbătească, la marea și infinita artă pacifică a sofisticii, marea victimă expiatoare (alături de erezii și de gnoze) a tuturor perversiunilor monoteismului raționalist al Occidentului.