Să nu tai lavanda pe ploaie

Aseară m-am apucat să tai lavanda, am înşfăcat la nimereală o foarfecă de pe terasă şi m-am aruncat asupra celei mai bătrâne tufe. Foarfeca nu prea tăia şi în câteva minute a început să plouă rar, cu stropi rătăciţi. S-au îndesit până s-au transformat în ploaie adevărată şi am abandonat proiectul "lavandă", în primul rând, lavanda nu se recoltează seara şi nici pe ploaie. Cât am ciumpăvit cu foarfeca proastă din tufa generoasă m-am gândit la ce aş putea să scriu şi din ce direcţie să abordez subiectul. Alegerea unui subiect îmi seamănă din ce în ce mai mult cu a coborî într-o pivniţă întunecată. Este luminată vag, printr-un ochi prăfuit de geam care nu-ţi oferă nici un fel de perspectivă, vezi afară, la nivelul trotuarului, vârful retezat al firelor de iarbă sau pantofii trecătorilor. Obiectele au contururi slabe, din unghere se aud foşnete neplăcute şi te gândeşti dacă e bine sau nu să îndrepţi lanterna în direcţia lor. Sau o baltă, unde intri întâi cu picioarele şi pipăi cu vârfurile degetelor nămolul gros până tulburi apa cu un nor de mâl prin care înoată, ca într-o supă primordială, fiinţe necunoscute. Nu te poţi opri, aşa că înaintezi până ce apa călduţă îţi ajunge la brâu, vrejurile de cornaci ţi se împletesc pe gambe şi încearcă să te ţină pe loc, se înfăşoară ca o plasă în jurul unui captiv. Atunci te scufunzi cu totul şi deschizi ochii cât poţi de larg ca să-ţi dai seama ce înoată pe lângă tine. Un şarpe, o broască sau o sirenă s-ar putea atinge cu pielea greţoasă şi rece de pielea ta omenească şi caldă.

Nu, cred că se aseamănă mai mult cu coborârea pe frânghie într-o fântână, un fel de tub care porneşte de azi şi se adânceşte, metru cu metru, în trecut. Cu cât ajungi mai jos, cu atât este mai straniu şi mai necunoscut, pereţii tubului sunt alunecoşi şi din loc în loc s-au fixat colonii de moluşte. Uneori tubul se ramifică şi te trezeşti că ai intrat în ditamai peştera cu galerii şi hăuri în care ţi-e teamă să priveşti. Te mai opreşti, mai zgârii suprafaţa alunecoasă şi de prin găurele se împrăştie licurici veseli sau se târăsc anelide scârboase. De obicei, dau peste ceva negativ, rar găsesc câte o nestemată şi atunci o scot la lumină, mă întreb cum aş putea să-i descriu mai frumos strălucirea ca până la urmă să o abandonez. Nu-mi place să mă ocup de nestemate, toţi le ţinem la vedere, ni le arătăm unii altora şi le preţuim. Tubul memoriei este un puzzle inegal de pietricele strălucitoare şi bolovani tăioşi, iar eu cred că părţile frumoase sunt cam la fel la toţi oamenii. Banalităţi împletite din lumina difuză a copilăriei, vorbe blânde, întâmplări senine, iubire, momente în care te-ai simţit bine. Însă bolovanii diferă, nu găseşti doi identici în formele lor neregulate. Doar frumuseţea este regulat poliedrică, urâţenia are infinite chipuri, muchiile traumei sunt ascuţite şi colţi, care zgârie, taie şi sfâşie, icnesc neaşteptat de pe suprafaţa ei.

Din nu ştiu ce motiv, aleg să aduc la lumină câte un bolovan, ca să constat adesea că nici măcar nu e al meu, l-a scăpat cineva pe aici cu mult timp în urmă. Nici nu contează dacă îmi aparţine sau nu, poate să fie un bolovan în totalitate imaginat - până la urmă nu ştim ce procent din memorie descrie obiectiv trecutul şi cât este ficţiune pură care a îmbrăcat în straturi succesive un miez infim de adevăr - modul în care îl pun în cuvinte este al meu. Personajul, care porneşte dintr-o fulguire vagă, un licăr de lumină, o amintire olfactivă sau auditivă, poate fi agreabil sau detestabil, dar în esenţa lui este un fel de selfie pe care mi-l fac dintr-un unghi care nu întotdeauna mă avantajează. Apoi îi dau drumul în lume, fără filtre şi fără să-i adaug strălucire.

Alteori astup gura fântânii şi mă gândesc bine înainte să deschid capacul şi să cobor. Ca acum, când afară e un timp numai bun pentru recoltat lavanda.