Doamna Calm

Eram în acea perioadă a vieţii în care împărţeam lumea în două categorii nemiscibile, ca apa şi uleiul. De o parte, oamenii care merg seara la culcare. O acţiune foarte simplă, precedată de o rutină care variază de la om la om. Îţi pui sau nu pijama, te speli pe dinţi, mergi până la pat şi te strecori cu un oftat de uşurare în aşternuturi. Cu carte, fără carte, cu telefon, fără telefon, cu ochii pe pereţi numărând cai verzi, oi negre, ornitorinci albaştri sau orice altă specie din fauna pământeană îţi place. De cealaltă parte, avem tot oameni care merg seara la culcare, dar în mod repetat. Se strecoară în şi din aşternuturi de nenumărate ori, fiind la mila unor omuleţi de-o şchioapă. Categoria I: oameni. Categoria a II-a: oameni care cresc oameni mici.

Pentru aceşti părinţi, o seară nu seamănă cu alta. Bagi copiii în pat, porneşti un corp de iluminat care proiectează pe tavan ursuleţi somnoroşi pe fundalul unei muzici line. Respiri profund din abdomen de câteva ori ca să oxigenezi şi să linişteşti cea mai ascunsă celulă. Spui repede o rugăciune, nu contează dacă eşti religios sau nu, trebui să aduci alături de tine toate energiile pozitive din univers şi multivers.

Începem:
- A fost odată ca niciodată, o familie care trăia fericită într-un orăşel din poveşti. Oraşul avea case mici de tot, colorate ca nişte bomboane şi într-una din aceste case trăia familia cu mamă, tată, fetiţă şi băieţel.
- Mi-e sete, vreau apă! se aude vocea băieţelului.

Nu-i nimic, mă aşteptam, nu oftez, mă ridic binevoitoare şi aduc o cană cu apă pe care copilul o bea pe nerăsuflate. Îmi fac loc iarăşi în pat şi, cu ochii la ursuleţii somnoroşi, reiau povestea.
- În fiecare seară, când fetiţa şi băieţelul mergeau la culcare după ce se lăsa întunericul peste oraş...
- Şi mie mi s-a făcut sete! se aude vocea cristalină a fetiţei.
- N-am întrebat eu acum cinci minute dacă vrei şi tu apă? Ai zis că nu vrei.
- M-am răzgândit. Nu mi-e chiar sete, dar mi s-a făcut poftă de apă când l-am văzut pe el cum bea.

Pofta de apă are un oarecare potenţial iritant, dar al doilea nume al meu este Calm, doamna Calm, îmi întăresc în gând, şi satisfac pofta de apă printr-o succesiune de mişcări blânde. Reiau povestea, scad vocea şi măresc intervalul dintre cuvinte, fără să am mari aşteptări, ştiu bine că apa trebuie eliminată.
- Pisica! Unde este pisicuţa mea! Marie! Nu e în pat!

Pipăi cearşaful în căutarea lui Marie, o pisică de pluş prost croită, pe care a şi scăpat-o de mai multe ori în băltoace, pluşul alb s-a pătat definitiv, e smotocită şi gri, aduce mai mult a şobolan.
- Nu o găsesc, las-o că poate doarme deja! O caut mâine, acum ascultaţi continuarea poveştii.
- Dar şi Marie vrea să audă povestea. Nici nu poate să doarmă fără mine. Şi eu o să adorm de zece ori mai greu fără ea. Pisicuţa mea frumoasă!

Mă dau jos, aprind lumina care împrăştie ursuleţii coloraţi de pe tavan. O găsesc într-un final pe Marie, era uitată în baie, ocazie cu care copiii elimină apa băută mai devreme.

Repetăm, scena 1 - apa, scena 2 - pofta de apă, scena 3 - şobolanca Marie, suntem la scena 4, cea în care fata, băiatul şi mama adorm fericiţi. Poate doamna Calm chiar va avea şansa de a se furişa pe balcon la o ţigară şi un deget de vin.

Îi învelesc, ursuleţii îşi terminaseră tura, se rotesc doar un sfert de oră, aşa cred cei care concep gadgeturi, că adormi doi copii într-un sfert de oră. Totul e bine, lumină difuză, urşi pe tavan, poveste, fetiţa ţine în braţe pisica incertă, dar băieţelul se foieşte de parcă l-am culcat pe un muşuroi de termite. O aud pe doamna Calm cum strânge din dinţi, în timp ce eu îi dau mai departe cu povestea. Băieţelul se scarpină de zor, doamna Calm şi-a fracturat doi canini şi un premolar. L-am lăsat azi să mângâie un maidanez, o fi luat vreun purice, bietul de el. Poate bietul purice, sare doamna Calm, nici măcar o fiinţă infinitezimal de mică n-ar reuşi să adoarmă în foiala asta.

Aprind lumina, verific cearşaful, fac o scurtă examinare a băieţelului, în urma căreia reiese şi diagnosticul de firimitură în buric, echivalentul masculin al bobului de mazăre care nu o lăsa pe fandosita aia de prinţesă să doarmă.

Scena 5, suntem la scena 5, am uitat unde am ajuns cu povestea, aşa că improvizez, rugăciunile mele către Univers au mai fost ascultate în trecut, căci înainte le spuneam la cerere o anumită poveste seri la rând, iar dacă schimbam ceva cât de mic se pornea un şir necontenit de proteste. Sunt copii buni şi uite-i cât de frumos se uită cam fix la ursuleţi, măi doamna Calm, eu cred că stau să adoarmă.
- În orăşelul cu case-bomboane, băieţelul şi fetiţa dormeau liniştiţi în paturile lor, iar luna răsărise la fereastră. Pe razele lunii, a coborât în cameră o zână...
- Aoleu, am uitat să mă spăl pe dinţi! strigă fetiţa panicată.
- Nu-i nimic, te speli mâine dimineaţă, încalcă doamna Calm cu seninătate principiile consecvenţei şi igienei dentare.
- Ba nu, trebuie să merg să mă spăl chiar acum. Dacă îmi cade dintele peste noapte? E posibil, se clatină foarte tare. Apoi vine Zâna Măseluţă şi nu-l găseşte curat?!
- Ce-şi pasă? Curat, murdar, oricum cade şi zâna ar trebui să fie mulţumită că a făcut rost de un dinte.
- Nu înţelegi. Zâna Măseluţă adună doar dinţii curaţi. Îi macină şi face din ei praf magic.

Magia este un argument pe care nu-l combat niciodată. Mi-am învăţat lecţia în urmă cu ceva timp, când fetiţa mă antrena să devin vrăjitoare. O seară întreagă am călărit prin casă o mătură cu coadă, m-a pus să sar de pe un fotoliu de nenumărate ori călărind mătura, în speranţa că îmi voi lua zborul. Ţipetele ei extaziate de încurajare nu m-au făcut să zbor, dar l-au adus la uşă pe vecinul de dedesubt.
- Of, hai du-te şi spală-te pe dinţi. Vrei să vin cu tine?
- Doar să-mi aprinzi lumina pe hol, mă spăl singură. Să opreşti povestea, vreau să aud şi eu continuarea.

Rămân în pat cu băieţelul şi-l bag pe o ramificaţie a poveştii. Unul răpus, pardon, adormit, ar fi o jumătate babană de succes. E cât pe ce să adorm eu când, din baie, se aud hohote de plâns şi sar din pat ca o olimpică la proba de 100 m garduri.
- Viaţa mea este distrusă! Dis-tru-să! Am pierdut dinţişorul! Primul meu dinte căzut!

Nu ştiu ce ar face oamenii din categoria I în acest caz, dar noi ne-am apucat să căutăm dintele după ce ne-a spus teoria ei. Zâna ia dintele de lapte şi face din el praf magic. În locul dintelui lasă un ban de argint sub pernă. Copilul ţine banul în mână şi se uită la cer până vede o stea căzătoare. Atunci îşi pune o dorinţă, iar zâna măseluţelor foloseşte praful dentar pentru a-i îndeplini dorinţa.

Am dat un pic cu mătura, am desfăcut sifonul chiuvetei şi ne-am uitat în ghenă cu o lanternă. Dintele dispăruse ca prin magie. Doamna Calm insista cam apăsat să i se spună dorinţa, ca să o îndeplinească ea. Eu m-am strecurat şi am mutat o monedă interbelică cu regele Carol al II-lea din cutia de bijuterii, sub perna fetiţei. S-a hotărât să stăm în linişte şi să aşteptăm prima stea căzătoare, privind cu atenţie spre fereastră. Nu ştiu când şi dacă a căzut vreuna, doamna Calm deja sforăia.

(octombrie 2014)