O uşă trainică

Vezi că iau puţin stânga! Acum dă-te mai la dreapta trei paşi, uşurel, uşurel. Mai poţi? Să spui dacă nu mai poţi, să nu cumva să îţi cadă pe degete, ţi le face praf.

Parcă filmăm o variantă a scenei din Friends, cu prietenii care urcă o canapea la etaj, doar că suntem noi doi şi nu transportăm o canapea, ci o uşă metalică care a zăcut mult în curte, suficient de mult încât să prăsească dedesubt un adevărat habitat cu târâtoare scârboase. Am hotărât că vreau să recuperez terenul pentru un mini-rozariu şi neapărat trebuie să scăpăm de măgăoaia metalică cu care ne pricopsisem nesiliţi de nimeni, pe principiul că două aspecte sunt esenţiale când schimbi locuinţa de la oraş cu una de la ţară: vecini buni şi uşă solidă, restul vine de la sine.

De vecini ne interesasem prin strategiile obişnuite. Înainte să cumperi, vizitezi locul în diferite momente. În zile şi la ore obişnuite, în zile de sărbătoare, dimineaţa şi seara, mergi de câteva ori şi aruncă o privire furişată în curtea vecinilor, nu că ar fi treaba ta, dar nu ţi-ar plăcea să fii vecin nici cu vreun pasionat de creşterea intensivă a suinelor, nici cu fanul ultimei colecţii de manele de pe youtube. Un vecin bun face mai mult decât un frate, sau îţi este mai aproape decât fratele, cam aşa se spune, el are grijă să-i dea de mâncare pisicii şi vine să ude florile când pleci în vacanţă, vecinul e cel mai aproape de casă şi îţi sare primul în ajutor dacă se întâmplă ceva. Cu vecinii ne asigurasem că totul este aproape bine, mai rămăsese de cumpărat uşa trainică şi nimic nu este mai indestructibil decât metalul.

Alegerea s-a dovedit o mare prostie, aşa cum ne anunţase chiar meşterul care a clătinat din cap nemulţumit că nu l-am consultat înainte, a ţâţâit dezaprobator şi ne-a spus fără menajamente că uşa va ajunge la fier vechi în doar câteva luni. Omul a avut dreptate. Uşa era masivă, copiii nu puteau să o deschidă singuri şi am făcut pe uşierul toată vara, în restul anului lăsa să intre în casă şuviţe de vânt rece şi s-a dovedit mai urâtă decât o uşă de închisoare, deşi scârţâia pe aceleaşi note lugubre.

Nu era nevoie să o cărăm la fier vechi, părea mai simplu să o scoatem pe stradă şi o va lua cineva. În sat înfloreşte un adevărat comerţ ambulant şi e chiar provocator să încerc să descifrez ce strigă la pâlnie comercianţii care conduc încetişor pe uliţe. Cum veneau pe vremuri bragagiul cu teleguţa lui trasă de măgăruş, dogarul sau vânzătorul de îngheţată, care avea un fel de cotineaţă legată după bicicletă, acum comercianţii vând şi cumpără cu dubiţa. Poţi să iei din poartă pepeni, peşte, pui vii, lemne, struguri pentru vin şi poţi să scapi la un preţ oarecare de fierul vechi, obiectele casnice stricate, până şi de untura râncedă, cu conştiinţa curată că nu poluezi.

După nenumărate opintiri şi cu mare grijă la degete, mai mult târâş, depunem uşa pe iarbă, în faţa porţilor mari şi tot restul zilei sunt cu urechile ciulite spre stradă, să nu cumva să treacă cei cu fierul vechi şi să nu o vadă. Probabil că nu trec în week-end. Luni dimineaţa, când îmbarc copiii pentru şcoală, uşa este tot acolo. La întoarcere, respir uşurată, soluţia s-a dovedit simplă şi eficientă, noi am scăpat de fierătanie fără mari bătăi de cap şi cineva are acum un ban în plus în buzunar, îmi zic în gând şi intru în curte. Pe seară, sunt gata-gata să mă împiedic de uşă. Stă frumuşel în curte, lungită lângă un strat de garofiţe înflorite. în apropiere de locul în care a zăcut doi ani, După ce ne minunăm îndelung în jurul ei, ne hotărâm să o mai ducem încă o dată la poartă, cu tot atâta grijă şi efort. Nu am suspecţi, cine altcineva, în afara noastră, s-ar lupta cu măgăoaia de peste un chintal doar ca să facă o glumă proastă?

În zilele următoare, sunt cu ochii pe poartă, ies de fiecare dată când latră câinii şi, când uşa dispare, o caut cu prudenţă prin curte şi prin spatele casei. Nu mă bucur decât după ce trece suficient timp în care măgăoaia nu se mai întoarce. Mă interesează doar că am scăpat de fierătanie, nu ţin să aflu giumbuşlucul care ne-a făcut să o cărăm de două ori, mai ales că nimeni din anturaj nu întreabă într-o doară dacă mai avem uşa aia metalică. Ce e mister, mister poate să rămână, cel puţin până mă opresc să schimb o vorbă cu vecina din capătul străzii. După ce îmi cere pentru la toamnă nişte rădăcini de garofiţe, mă ceartă că noi nu ne-am mutat aici nici în Franţa, nici în Germania. Să am grijă şi să nu mai scot pe stradă lucruri care se pot fura, am avut noroc cu ea, că a trecut cu bărbat-su prin faţa casei noastre. Au strigat zadarnic la poartă, aşa că l-a zorit pe Jean să îl aducă pe ăla mic, este treabă pentru doi bărbaţi în putere să muţi o uşă atât de grea înapoi, în curte.