Vizavi de ceaprazărie

Strada pătrundea colorată şi aglomerată în miezul oraşului. Începea din gară, de unde trenurile revărsau dis-de-dimineaţă sute de ţărani veniţi cu paporniţele la piaţă, şi se termina la un pas de vechiul turn turcesc, în vârful căruia un ceas vechi anunţa greşit ora exactă. Un vacarm balcanic, bazar oriental cu case de negustori etajate, cu dughene la parter şi rufe întinse la etaj, suflate de vânt deasupra trecătorilor. Plăpumărie, Ceasornicărie, Croitorie, Plăcintărie. La Ceaprazărie mă opream uimită şi silabiseam cuvântul în gând. Ştiam ce este o ceapă şi ştiam ce este un praz, dar nu puteam să-mi imaginez ce legumă ar putea fi ceaprazul.

La fotograf să stai cuminte, ai auzit? Măcar câteva secunde poţi să taci şi tu! Te aşezi pe scăunel şi te uiţi unde îţi spune fotograful. Ţii gura închisă şi ochii deschişi, nu te mai foieşti ca ultima dată, când ai căzut de pe scaun.

În toate fotografiile mele din copilărie, nişte dreptunghiuri în tonuri de gri, dantelate pe margini, sunt sobră ca o cucoană care se gândeşte să pună murături şi cu ochii exoftalmici de la efortul de a nu clipi. Pe aceasta o mai am doar în amintire, atelierul fotografului era vizavi de ceaprazărie, întunecat de draperii ruginii, pline de praf. Poate că omul avea un mare potenţial de bau-bau din moment ce trebuia să fiu atât de cuminte în faţa lui, dar acum eram şi eu de acord. Să aduci o poză frumoasă pentru panoul de onoare al pionierilor, îmi spusese tovarăşa, destul că ai pierdut excursia la Doftana şi te-am făcut pionieră în clasă, cu toate loazele.

Pierdusem excursia unde cei de-a patra urmau să ne facă pionieri, în celula în care suferise pentru propăşirea comunismului tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român, preşedinte al Republicii Socialiste România. Nu probasem fusta de la costumul de pionier, s-a dovedit că atârna pe mine ca pe gard, chiar dacă o strângeam cu centura aia de culoare căcănie tot arătam ca adunată de pe gârlă. Sau venită de pe Dunăre. Până au ţipat ai mei unul la altul în încercarea de a găsi un vinovat precis, autocarul a plecat fără mine. Am ajuns pionieră cu întârziere. În faţa unui steag adus de pe hol şi a tabloului din care mă privea rumen tovarăşul, am depus jurământul de pionier eu şi cu Oaie Ionel, care avea note proaste şi lumânări la nas, lipsită de glorie şi copleşită de ruşine. Tocmai eu mă făcusem de râs, eminenta clasei, apăsase tovarăşa pe acest cuvânt necunoscut, care trecuse pe deasupra mea ca o lamă ascuţită şi mă făcuse să las capul în jos. Doar directoarea mă felicitase şi mă strânsese la piept, apăsându-mă cu nasul în despicătura dintre sânii generoşi care miroaseau a pudră de faţă şi a transpiraţie.

Cât timp fotograful îşi regla aparatul cu capul băgat sub o pânză, iar eu stăteam înţepată şi stingheră pe scăunel, mi-a spus să întorc puţin capul spre stradă că dau mai bine din profil. Printre faldurile draperiei, am văzut trecând prin faţa ceaprazăriei o vânzătoare pe mături, împodobită ca o dansatoare autohtonă de samba, cu panaşe de sorg. Şi mi-am amintit că, în afară de fotografia pentru panou, tovăraşa îmi spusese să-l rog pe bunicul pentru un arătător al clasei. Cam cât o coadă de mătură, ştie el cum. Unul grosuţ la un capăt, cât să-l apuce bine în mână, subţiat la celălalt, numai bun pentru arătat la tablă. Celălalt se rupsese când lovise cu el într-o bancă. Linişte! Întinde palma! Hai, hai, şi pe cealaltă, nu te mai smiorcăi că de scăpat tot nu scapi!

La pedepsele colective pentru indisciplină făcusem şi eu cunoştinţă cu arătătorul răposat. Între una şi trei lovituri, întindeai mâna cu palma moale răsucită în sus, expunând degetele grăsuţe, de copil încă mic. Instinctul îţi spunea să o retragi când arătătorul pornea vâjâind, dar trebuia să fii mai tare decât instinctul. Şi era riscant dacă încleştai pumnul şi nimerea peste unghii. În plus, învăţasem să-mi înghit lacrimile înainte să ţâşnească şi să maschez frica din privire. Apoi era folositor să te aşezi în bancă şi să-ţi încleştezi mâinile sub fund, pe picioarele de fier ale scaunului, în nici un caz să le freci una de cealaltă sau să le bagi între picioare. Contactul cu metalul rece ogoia pielea înroşită şi calma sângele care pulsa frenetic dedesubt. Lipsa bătătorului, cum îi spuneam noi arătătorului care tronase un an întreg pe catedră şi la care ne uitam toţi cu coada ochiului când greşeam câte o literă, nu mai ştiam cum se face "h"-ul sau cum se citesc grupurile de litere - cum ar fi "ce" din "ceaprazărie" - nu era mare scofală, individual eram în continuare pedepsiţi, căci metodele erau nenumărate. Dar colectiv era mai greu, ar fi durut-o palmele chiar pe tovăraşa să plesnească atâţia elevi neascultători peste devlele lor seci, iată de ce preferasem să nu îi spun bunicului să facă în atelierul lui un arătător nou.

Poza în care mă gândeam la băţ a stat mult timp la panoul de onoare, am dat două la şcoală şi am rupt celelalte copii. Am ieşit cam năsoasă, dar dârză şi dreaptă ca un adevărat pionier, la gât flutură în vânt zălog de legământ cravata nouă şi pe piept atârnă şnurul de comandant. Când treceam pe lângă panou, mă uitam pe fereastră ca să nu dau cu ochii de mine. Arătător nu am dus, am minţit că bunicul s-a lăsat de tâmplărie. Nu are timp sau nu se mai găseşte şmirghel pentru lustruit. Poate că nu era rindeaua ascuţită sau n-a avut lemn din care să-l facă, s-or fi uscat toţi duzii, salcâmii şi alunii. O minciună stângace care n-a folosit la nimic.