O viaţă de plastic

Îşi amintea vag începutul vieţii, uterul de carton din care fusese smulsă cu nerăbdare de degetele grăsuţe ale unei fetişcane. Entuziasmul cu care o îmbrăţişase, căldura nefirească a corpului omenesc şi izul de piele transpirată. "Eşti prietena mea cea mai bună", strigase fata şi o instalase pe un fotoliu cu stofă tocită, un loc de unde vedea soarele năvălind pe fereastră şi simţea pe obrajii durdulii vântul care înfoia perdelele transparente. Singurii mesageri ai lumii exterioare, din care mai zărea ramura unui tei şi silueta brutală a blocului vecin. Privea totul cu zâmbet înmărmurit pe buzele uşor întredeschise, prin care se vedeau incisivii ireal de albi, dar fata schimba tot timpul ceva la ea. Coafura. Două codiţe, o coadă de cal, o clamă nouă, o cordeluţă croşetată. Şi rochiile, ah, ajunsese să iubească rochiile şi aştepta cu nerăbdare să fie dichisită. Rochii simple, nişte pătrate de pânză, decupate cât să îi intre pe cap, rochii cusute din petice, avusese chiar şi rochie de iarnă, făcută dintr-un fular de lână, care o cam înţepa. Pentru o perioadă a fost fericită fără să ştie, ţinută în braţe, culcată seara cu o poveste, legănată pe picioare de fata durdulie. Cu timpul, joaca începuse să se schimbe. În secret, când nu le vedea nimeni, fata începuse să o sărute pe buze şi să se joace altfel cu ea. Joaca "de-a iubiţii", îi spunea, o îmbrăca frumos, se făceau că merg la cofetărie, apoi stingea lumina şi cât stăteau în faţa televizorului la un film, o mângâia deasupra genunchilor şi îi dădea câte un pupic pe zulufii care-i atârnau peste urechi. Când fetişcana şi-a găsit un iubit care să o ducă la un cinema adevărat, a uitat-o de tot pe fotoliul uzat. Şi suferise sau aşa credea, că ştie ce este suferinţa, fără să anticipeze ce va urma. Ani de zile de părăsire pe care îi petrecuse într-un colţ întunecat, stând în picioare, cu faţa la un perete înţesat de pânze de păianjen. Era scoasă de acolo doar la Crăciun şi la Paşti, când o scuturau de praf şi i se curăţa păienjenişul din păr. Se mulţumea şi cu atât, ura păianjenii şi îi privea neputincioasă cum i se caţără pe obraji. Ar fi bătut din genele lungi, ar fi strigat cu buzele ei frumos desenate şi ar fi dat din mâini, dar nu putea. Ţipătul nu ieşea din pieptul de plastic, gol pe dinăuntru, o cutie în care nu bătea nici o inimă.

Coşmarul s-a curmat la fel de brusc cum începuse, într-o zi când se auzeau în casă strigăte de copil mic. Un băieţel creţ a scos-o din colţul prăfuit şi a târât-o de păr până în mijlocul casei. Nici gând să se supere, ba chiar a înţeles, era un pic mai înaltă decât copilul acela adorabil, care nu o putea duce în braţe. Se lăsase cu plăcere în mâinile lui. Învăţase jocuri noi, de-a indienii de exemplu, sau o cocoţa pe un camion roşu şi o plimba cu maşina prin sufragerie. Ajunsese ca vai de ea, îi făcuse buzele cu ojă şi o machiase cu pixul, nu mai avea pantofi şi nici măcar chiloţi, dar era fericită din nou. Până într-o zi când se jucau de-a războiul şi se prinsese într-o luptă corp la corp cu băieţelul creţ. Avea de gând să îl lase să învingă. Tatăl lui intrase în cameră şi se repezise înfuriat la ei:
- Să nu te mai văd că te joci cu păpuşa maică-tii! Băiat eşti tu sau fată? Băieţii nu se joacă cu păpuşile!

Pe copil îl smucise violent, de s-a temut că îi va smulge braţul din umăr, iar ei i-a dat un şut care a băgat-o sub masă. Băiatul a primit un tanc cu turelă, jucărie potrivită pentru sexul şi vârsta lui, iar ea, un coşciug improvizat din cutia unui aspirator. A zăcut ani lungi în comă, cu pleoapele chele trase peste ochii de sticlă, în podul casei unde am găsit-o la începutul verii. I-am improvizat o rochie din mâneca unei bluze vechi şi am instalat-o comod pe braţul canapelei. Copiilor nu le-a plăcut păpuşa, mai ales după ce le-am spus că este mai în vârstă decât mine. Creepy, ia-o şi ascunde-o de aici. De atunci stă lângă mine, pe birou, şi îmi surâde încremenit, cu buzele ei uşor întredeschise, prin care se văd desenaţi doi incisivi ireal de albi.