Istorii pentru domnul Leonida

Am lucrat câţiva ani într-o farmacie din centrul oraşului şi făceam de gardă cu farmacistul-şef, un domn în vârstă, grec la origine. Leonida venea dintr-o veche familie burgheză şi avea multe de povestit dintr-o epocă pe care nu o cunoscusem nici din poveştile alor mei, ţărani din tată în fiu, nici din manuale. Avusese abonament la National Geographic în perioada interbelică, pe când era copil de gimnaziu, dar aruncase toată colecţia înainte să mă angajez eu în farmacia lui. Îi umpluse podul de şoareci. Se pare că toate dispăruseră până să mă cunoască pe mine, dar ştiam că este zgârcit şi nu i-aş fi cerut nimic. Făceam de gardă împreună pentru că el nu se descurca deloc cu computerul în care trebuiau introduse reţetele. Îl privea de la distanţă cu un fel de spaimă, ca pe un animal straniu şi fragil, care leşină când este atins. Serile de sâmbătă, când tot oraşul se perinda prin faţa vitrinelor, iar eu stăteam închisă într-o farmacie cu un bătrân, ar fi fost imposibile fără fabuloasele amintiri ale lui Leonida, care-mi povestea despre adolescenţa şi tinereţea lui, despre viaţa interbelică a oraşului şi despre războiul dus patru ani sub nemţi şi prelungit chiar mai mult sub ruşi. În schimb, îl scoteam din impas la careurile de cuvinte încrucişate şi, cu câteva întrebări bine plasate, nu se oprea din vorbit câte o oră. Foarte înalt, cu părul alb, dat pe spate, mergea târşâit prin farmacie şi studia cu atenţie cutiuţele de medicamente prin nişte ochelari cu rame groase. Nu se grăbea niciodată, ceea ce îi scotea pe mulţi pacienţi din pepeni. Când îl repezea vreunul, se prefăcea că nu aude, ducea mâna pâlnie la ureche şi întreba "Poftiţi? Sunteţi amabil să repetaţi?"

În tinereţe fusese un bărbat bine, probabil o partidă râvnită de domnişoarele din oraş, aflate în căutare de soţ. Din motive bârfite de mulţi şi ştiute numai de el preferase să nu se căsătorească niciodată. O domnişoară aproape octogenară încă îl mai căuta. Venea în farmacie şi nu se lăsa dusă până nu-l prindea la discuţii care lui i se păreau neinteresante. Se uita disperat în jur, aşa m-am împrietenit cu Leonida, l-am sunat de pe mobilul meu pe telefonul din biroul lui. Şi-a luat uşurat la revedere de la domnişoara cu flirtul şi s-a dus târşâit în birou. I s-a părut foarte amuzant şi ingenios cum l-am salvat şi a participat la această şotie cam obraznică de fiecare dată când am repetat-o.

În memoria farmacistului Leonida, scriu povestea primei farmacii din oraşul în care s-a născut, a profesat şi a murit.

Era spre iarna anului 1830, după pacea de la Adrianopole. Cetatea Giurgiului ajunsese o ruină, în urma luptelor dintre turci şi ruşi. Noua stăpânire rusească se instalase în fosta kaza otomană. Străzile erau pustiite, zidul de apărare turcesc înconjura oraşul iar drumul până la Bucureşti dura ore bune cu poştalionul tras de opt cai. N-ai recunoaşte oraşul dacă ai călători în timp, poate singurul indiciu ar fi foişorul de foc din centru. Geamia Bairaclî, în care se rugaseră turcii din garnizoană, o transformau ruşii în metoh, ciftilicurile din jur se desfiinţau sau se includeau în corpul oraşului. Nici măcar grădina Alei nu se plantase, acolo era un teren viran care cobora spre cheiul de piatră. În toamna aceea îndepărtată, când strămoşii dumitale nu veniseră încă din Grecia, şi mai erau o sută şi ceva de ani până ce tatăl tău şi bunicul meu să lupte împreună pe frontul rusesc, unul comandant şi celălalt soldat, aşa cum tu eşti proprietarul farmaciei, iar eu angajata ta, un neamţ care avea spiţerie la hanul lui Şerban Vodă, primeşte învoire de la Divan să îşi deschidă spiţerie în Giurgiu. Ioan Schobel îl chema, trimisese mai demult o scrisoare ticluită în franceză lui Kiseleff. Îndemnat de contele rus, Divanul vede ce trebuinţă mare are oraşul de meşteşugul spiţeresc al lui Schobel, dar îi impune să îşi vândă spiţeria din Bucureşti ca să îşi deschidă alta în Giurgiu.

Sasul acceptă cu condiţia să fie singurul spiţer din oraş, iar altul să nu mai primească învoire, căci el se va ocupa cu toată osârdia de bolnavii săraci. Ceea ce face - om de cuvânt spiţerul nostru, cum suntem şi noi doi, de altfel - cu toată priceperea lui, mai ales că, în vara anului următor, în oraş izbucneşte holera. Spiţerul Schobel îşi arată toată arta în prepararea leacurilor şi în doftoriceala bolnavilor, căci medic nu exista şi doar cei mai bogaţi îşi permiteau să aducă vreunul de la Bucureşti.

Cam atunci se plantează primii tei din Alei şi se înconjoară grădina cu parmaclâc, când Schobel primeşte vestea că un spiţer din Rusciuc primise şi el învoire de la Divan să-şi deschidă spiţerie în Giurgiu. Schobel al nostru se plânge la Divan de nerespectarea învoielii, dar răspunsul stăpânirii vine sec:
"Monopolia nu poate să le pricinuiască vreun folos cetăţenilor"

Ce a făcut şi ce căi a urmat spiţerul Schobel, înaintaşul nostru, dragă Leonida, nu mai avem cum să aflăm, lucrurile erau şi atunci balcanice, lipsite de transparenţă, până la urmă s-a descurcat. S-a dovedit că bulgarul, chiar dacă era foarte priceput şi se ocupa cu doctoriile din copilărie, nu a putut aduce diploma de spiţer de la Rusciuc. La noi a rămas Schobel cu "monopolie" cel puţin câţiva ani buni, până a venit în oraş primul doctor, tot un sas, care a deschis un spital "venericesc" în casa cu patru odăi, care-i aparţinuse lui Hagi Abdula. De atunci au lucrat împreună pentru binele orăşenilor nărăviţi la cele lumeşti.