Ziua era calmă, dimineaţă banală care aducea de prin vecini zgomotele obişnuite, un cârd de bibilici, un cocoş întârziat, zdrăngănit de farfurii. Copiii şuşoteau lângă gard, încercând să găsească prin desişul de figani mingea pe care unul dintre băieţi o şutase prea puternic.
- Să te dai tu marele Messi, izbucni un băieţel cu obrajii brăzdaţi de lacrimi uscate. Acum tu să intri după minge, dacă tot eşti mare fotbalist.
- Lasă, mă, că o găsim noi. Iar dacă nu, îţi ia tac-tu alta!
Messi nu fusese prea convingător şi nici nu se oferise să intre după minge, lacrimi proaspete s-au ivit pe obrajii murdari de praf ai copilului mai mic.
- Dar să îţi ia una colorată. Portocalie sau roşie, să se vadă din iarbă.
Una dintre fete, o durdulie cu două codiţe împletite, vorbise fără să ridice ochii din telefon. Se sprijinea de un stâlp al gardului şi butona cu repeziciune, alergând cu degetele mari pe tastatura telefonului, neimplicată în frământarea grupului.
- Să intrăm toţi, propuse un alt băiat. O căutăm, suntem cinci, o găsim mai repede. Nu se poate să se fi dus prea departe.
- Eu nu intru, interveni durdulia, e prea cringe curtea asta, pute a stafii de la distanţă.
- Că eşti tu proastă, d-aia! Nici nu există stafii. Da' e plin de guşteri. Guşterii sar la coaie. Să intre cine nu are, eu ţin la ale mele. Messi s-a îndepărtat un pic de gard şi şi-a pus protector palma între picioare, gata să se apere de atacul temuţilor guşteri.
Tot grupul făcuse un pas înapoi, o singură fată rămăsese lipită de gard şi cu mâna strecurată printre uluci fotografia la întâmplare cu telefonul prin curte. Se oprea din când în când şi verifica fiecare poză, mărind ecranul între degetul mare şi arătător. Nu participase în nici un fel la discuţiile copiilor, părea la fel de absentă ca bărbaţii care beau în apropiere, la o masă de lângă trotuar. Opus copiilor, în celălalt capăt al gardului, era un intrând soios spre o cârciumă de ţară. În faţa treptelor, fuseseră scoase două mese de plastic, unde beau din zori până seara aceiaşi beţivi. Bărbaţii de o vârstă incertă sorbeau în tăcere din paharele de tărie, plescăiau şi apoi le trânteau pe muşamaua pătată de muşte. Cu excepţia acestui ritual, păreau încremeniţi ca nişte decoruri uzate, lăsate de izbelişte după o petrecere de la care toţi au plecat acasă, s-au întors la vieţile lor normale, dar pe ei i-au uitat într-o buclă în care tot ce puteau face era să-şi ducă paharul la gură. Uneori se mai ridicau şi dispăreau cu paşi nesiguri în curte, printr-o portiţă alipită de cârciumă, de unde ieşeau încheindu-se la pantaloni.
S-ar fi crezut că bodega deranja vecinătatea de ani de zile, când te apropiai duhnea a alcool stătut, tutun prost şi urină, seara se lăsa cu certuri şi chiar cu bătăi, dar oamenii se obişnuiseră. Până la urmă, toţi beau acolo un pahar mai mult sau mai puţin şi erau lăsaţi pe caiet până luau salariul sau trecea poştaşul cu pensia.
Bodega era în casa Mioarei, ea vânduse cu clauză de îngrijire pe vremuri, cât era încă în putere. Bărbatul îi murise demult, fusese fântânar, unul din cei vechi şi pricepuţi, care ştiau să caute vâna de apă pipăind cu degetele sau izbind pământul cu piciorul. Avea secretele lui, ştia unde dai de piatră la doi metri sub picioare şi unde sapi degeaba pentru că izvorul este retras în adâncime. Tot satul avea fântâni făcute de Gănescu al Mioarei. Pe el îl chemau să le cureţe când se umpleau de mâl şi să vindece apa când prindea gust sălciu. Pământul iubit îl trădase pe Gănescu, în două-trei clipite un mal a alunecat peste el. L-au scos cât au putut de repede, cu gura îndesată şi cu ochii deschişi sub bulgări. Mioara i-a ţinut toate colivele şi parastasele, trei ani nu a ieşit din rochie de doliu. Înaltă şi osoasă, se supsese de tot în obraji, albise şi îşi lega părul într-un coc la ceafă, unde înnoda o bentiţă neagră. Lua doar drumul cimitirului, pe care mergea ca o umbră, cu coşul de pomană pe braţ. Când toţi se obişnuiseră cu ea pe post de văduvă neconsolată, Mioara s-a schimbat într-o singură după-amiază. A renunţat la doliu, s-a vopsit un roşcat de vulpe şi n-a mai călcat pe la cimitir. O vecină îi atrăsese atenţia că pe mormântul bărbatului a crescut iarba şi s-au sălbătăcit trandafirii, dar Mioara i-a retezat-o scurt: "Pâmântul i-a plăcut, în pământ să stea". Nu prea se întindea la vorbă şi rămăsese o venetică în satul în care o adusese fântânarul. Nici nu voia să se tragă de şireturi cu toţi, găsea tot ce-i trebuie în curtea ei. În dosul casei cu calcan de culoarea muştarului, creştea cinci-şase găini, ca să aibă un ou proaspăt pe masă. Mai mult se gândise că nu-i trebuie, femeie singură, cu nevoi puţine. Aciuase câteva pisici care se tot înmulţeau, Mioarei îi era milă să ia pisoii până să le dea ochii şi să-i arunce pe câmp sau să-i înece. Asta îi aduseseră necazuri fără de sfârşit cu vecinii, care o acuzau că îi lasă fără pui de găină. În schimb, ei ucideau pisicile, pe care Mioara le ştia după nume şi după firea fiecăreia, şi i le aruncau peste gard. Degeaba plângea şi-i afurisea Mioara, ţăranii nu arătau nici un fel de milă.
Singura cu suflet a fost Iolanda a lui Ciuciu, pe care Mioara şi-o amintea de micuţă. Ieşea în poarta casei când trecea de la biserică la cimitir şi femeia îi împărţea, cu lumânare, o eugenie, o bomboană şi o îndemna să zică "bogdaproste", mai mult ca să se amuze de cum stâlcea copila cuvântul. Între timp, Iolanda ajunsese femeie în toată firea şi Mioara se trezise cu ea în curte într-o bună zi, în braţe cu Mişa, pisica fumurie. Ia-o, bre, tanti, i-a zis, şi ţine-o închisă vreo săptămână că vine la noi după puişori şi mama i-a pus gând rău. Dacă o ţii închisă, poate uită drumul şi se dezvaţă, ar fi păcat de ea, uite ce pisicuţă frumoasă. Iolanda îi dăduse cu grijă pisica în braţe, ca pe un bibelou care se poate sparge, apoi o mângâiase pe urechiuşe, ca şi cum nu se putea despărţi de ea. Mişa închisese ochii de plăcere.
E om bun, animalul simte omul bun, se gândise Mioara şi o invitase pe Iolanda la o cafea. Îi plăcuse veselia tinerei, Iolanda era frumuşică şi dezgheţată, ştia când să vorbească şi când să asculte, nu ca proastele din zilele noastre, care se hăhăie din orice. Fata continuase să vină pe la Mioara ba cu câte o pungă de fondante, ba cu pliculeţe de mâncare umedă pe care le desfăcea direct pe trotuar, iar pisicile apăreau de te miri unde, atrase de miros. Le unea dragostea pentru feline, deşi Iolanda nu avea pisică, mama ei nu putea să le suporte. Poate d-aia şi vine pe aici, se gândea Mioara, cu ochii la Iolanda, care ţinea mereu o mâţă în poală. Zuzica era preferata ei, o pisică cu blană portocalie şi ochii ca mierea, care se urca singură în braţele fetei, unde se încolăcea şi torcea ore în şir.
Propunerea Iolandei de a primi cu chirie camera de la stradă nu i s-a părut Mioarei deplasată. Fata nu dorea să se mute la ea, ar fi vrut să deschidă acolo un magazin cu de toate. Casa Mioarei avea vad comercial, la şosea, în centrul satului, ar fi ajutat-o pe Iolanda să-şi facă un rost. Totul legal, cu contract de închiriere, Iolanda nu voia să înşele pe nimeni, cu atât mai puţin pe Mioara, care a fost mulţumită de aranjament.
A urmat o perioadă fericită, Iolanda a deschis magazinul şi, din bun-simţ, a făcut o intrare separată, să nu deranjeze. Ea sau soţul ei erau şi vânzători, după ce dăduseră afară o afurisită de femeie care îi fura. Când nu avea clienţi, Iolanda intra în curte să o vadă, mai schimba şi Mioara o vorbă cu cineva, adevărul este că i se cam urâse cu singurătatea. E rău să nu-ţi deschidă nimeni poarta şi să stai singur la masă, dimineaţa, la prânz şi seara. Avea pisicile ei, dar omul duce lipsa altui om. Şi banii erau un supliment bun la pensia mică. Mioara se mulţumea cu o fărâmă de mâncare la masă, dar Iolanda o obişnuise cu un pic de lux. Îi aducea o sticlă cu lichior de banane să bea la cafeaua de dimineaţă, a învăţat-o să meargă la băi, să se trateze de problemele pe care le avea cu spatele, tot ea îi găsise un doctor bun.
Contractul fusese făcut pe un an de probă, Mioara avea totuşi prudenţa vârstei ei. Întâi să vadă în ce ape se scaldă Iolanda şi apoi să îi dea mână mai largă. După un an, cum toate merseseră bine şi Iolanda era însărcinată cu primul copil, n-a mai vrut să le facă şi ea viaţa grea şi i-a lăsat să-şi ducă mai departe afacerea, fără să le mai ceară contract. Măcar banii la stat să nu-i mai plătească. Soţul Iolandei a început să mai desfacă câte o sticlă de rom şi să vândă la pahar. Oamenii rămâneau să bea în picioare, lângă tejghea, aşa că a adus o masă şi două scaune. Mioara n-a zis nimic, ce să fi zis?! Nu o deranja absolut deloc, mai ales că într-o zi a călcat strâmb pe lângă trotuar, şi-a sucit glezna urât de tot, de a trebuit să i-o pună în ghips. Iolanda a dus-o la spital şi a adus-o acasă, zi de zi a venit cu sufertaşul de mâncare, deşi era cu burta la gură. Mioara ar fi putut să meargă uşurel, prin casă, în cârjă şi să-şi gătească, dar i-a plăcut să fie răsfăţată.
Întâmplarea a pus-o pe gânduri. Nu întinerea, vedea şi ea prea bine. Într-o zi putea să i se întâmple ceva mai rău. Să cadă jos şi să damblagească sau să-i ia bătrâneţea minţile. N-avea pe nimeni, copil, nepot, era singură cuc. Propunerea Iolandei de a trece casa pe numele nou-născutului a venit ca o salvare la aceste frământări. Cu clauză de îngrijire prin notariat, avea ea încredere în Iolanda, dar parcă poţi să ştii cum se schimbă omul. Mioara se ţinea încă bine, în fiecare dimineaţă se ocupa de bolta de trandafiri din faţa casei, tăia florile uscate, după-amiaza lua ouăle de la găini, o dată pe săptămână se ducea la piaţă după târguieli şi lunar mergea la coafor unde îşi scurta părul şi îl vopsea în culoarea cozii de vulpe.
Cam prin toamnă, lucrurile au început să se schimbe. Iolanda rămânea mai mult acasă, să aibă grijă de copil, care era cam bolnăvicios. Magazinul a fost lărgit, gardul a fost modificat în formă de "L" culcat, astfel încât să se intre direct din stradă, au fost turnate trepte şi s-au pus nişte mese la care clienţii să stea aşezaţi cât beau ceva. Soţul Iolandei a adus două boxe negre, din care urla muzică seară de seară. Mioara a fost singură toată iarna aceea, care a venit devreme şi a plecat târziu. Întunericul se lăsa imediat după prânz, pisicile se încolăceau care pe unde nimerea, pe covor sau pe pat, iar Mioara îşi mai trecea de urât la un pahar şi cu televizorul. Iolanda nu mai călcase pe la ea, era ocupată cu copilul. Şi Mioara cam ţinea supărare de la botez, în sufletul ei sperase să o pună naşă, merita la cât îi ajutase
Nici la oraş nu mai pleca, avea tot ce-i trebuie la magazin, o trecea pe caiet şi îi oprea din banii de chirie. La sfârşitul lunii, primea o nimica toată, dar nu o furau, ţinea şi ea o socoteală paralelă pe un caiet de matematică, cumpărat tot de la ei. Pâine, şi mâncare, câte un păhăruţ să mai uite de singurătate, detergent, tot ce trebuie într-o casă.
Se împrimăvărase târziu şi lumea zorea cu treburile care se aglomeraseră prin grădini, puţini au observat că Mioara abia mai iese din curtea ei. Şi atunci şontâcăia de un picior, dar oamenii sunt ai dracului, mulţi erau în stare să jure că au văzut-o beată şi nu din cauza gleznei se ţinea ea de uluci.
Zilele şi anotimpurile au început să curgă ca un fluviu umflat peste viaţa Mioarei, bărbat-su, Gănescu, fusese îngropat din viaţă în pământ, pe ea o îngropase viaţa în uitare. Bolta cu trandafiri multicolori a ajuns un desiş ţepos de măceşi, oamenii spunea că pisicile s-au sălbăticit de tot şi sar la gât, copiii se temeau de guşteri şi stafii, abia de i se mai ştia numele. Găneasca s-a ascuns în ultima cameră, s-a izolat de lume şi aproape a uitat să vorbească.
(va urma)