Ovidiu Miculescu: În anii '80, o repartiţie de profesor de muzică după absolvenţa Conservatorului putea să demobilizeze. Ce v-a atras către a încerca să ajungeţi la filarmonică, la operă. Nu aveaţi o structură interioară de pedagog?
Smaranda Morgovan: În acei ani, TOŢI absolvenţii de Conservator mergeau în învăţământ, prin repartiţie guvernamentală, pentru stagiul obligatoriu de 3 ani. De aici începea jocul relaţiilor, fiecare se descurca pe cont propriu, încerca să obţină negaţie de la şcoala iniţială şi să se apropie de casă. Era foarte greu, repartiţiile erau în toată ţara. În cultură, posturile erau mult râvnite şi nu erau vacantate şi date pentru repartiţia studenţilor. Acestea erau rare şi se ocupau prin concurs.
Eu am fost repartizată profesor la Liceul din Piatra-Olt. Ceauşescu tocmai scosese o lege prin care erai obligat să îţi stabileşti domiciliul în localitatea în care ai fost trimis, dar eu am refuzat să îmi schimb buletinul de Bucureşti cu cel de Piatra-Olt. Era o legare de glie, reîntoarcerea acasă ar fi fost imposibilă. La vremea aceea se încheiau şi căsătorii doar pentru obţinerea preţiosului buletin de Capitală. Drept consecinţă, am fost concediată şi pedepsită prin pierderea dreptului de a mai profesa în oraşe şi municipii. A fost dramatic, am simţit că mi s-au anulat toţi anii de şcoală. Aşa că, timp de 5 ani, am fost profesor suplinitor în sate şi comune din judeţele Ilfov şi Giurgiu, de unde puteam face naveta zilnic. Joia, indiferent de cât de obosită aş fi fost, veneam direct de la ţară la Filarmonică, la concertul săptămânal. Asta m-a ţinut vie. Pentru că, pentru un tânăr care face muzică de la 6 ani şi se împlineşte prin ea, ruperea contactului cu viaţa muzicală este o dureroasă penitenţă, mor încet toate visele. Unii se obişnuiesc, se blazează, nu simt nevoia să facă mai mult, dar nu era cazul meu. Aşa că, în '85, când s-a ivit un post la Filarmonică şi am aflat că legea draconică a lui Ceauşescu nu viza şi Ministerul Culturii, m-am prezentat la concurs şi l-am câştigat.
Anul următor a apărut la concurs postul de sufleur la Operă, am concurat, l-am luat. De ce am preferat Opera? Pentru că la Filarmonică aveam un post de birou, iar eu voiam să fiu în ring, nu pe margine, să fac muzică, nu să vorbesc despre ea, iar poziţia de sufleur la Operă îţi oferă această oportunitate.
Pedagogia? Cred că este o abilitate care se naşte din iubirea pentru învăţăcel şi din dorinţa de a-i împărtăşi cunoştinţele tale, dar nu e de ajuns, decât în măsura în care ea implică trăirea artistică ce te ţine viu spiritual. Asta o obţii ascultând şi lucrând pe o partitură ce poartă semnătura unor mari creatori, nu predând o viaţă întreagă gama do major.
O.M.: A te angaja sufleur la Opera din Bucureşti în 1986 nu era mai puţin decât a fi profesor de muzică? Pentru multă lume, această meserie reprezintă o taină. În ce constă ea exact?
S.M.: Poziţia de sufleur la Opera Naţională din Bucureşti implică cunoştinţe muzicale serioase, plus abilităţi ce ţin de capacitatea de decizie şi reacţie promptă în condiţii de stres. Pentru că în spectacol trebuie să salvezi şi nu ai timp de analiză. Asta înseamnă că trebuie să stăpâneşti partitura la modul intestin, text, muzică, uneori chiar cântând. În repetiţii, de asemenea, eşti asistentul dirijorului, ai conducerea muzicală a repetiţiilor de regie, inclusiv ale celor care implică lucrul la scenă cu soliştii şi corul. Concursul meu pentru ocuparea postului a constat în mai multe etape: auz şi solfegiu la prima vedere, apoi detectarea cu partitura în faţă a unor greşeli intenţionate pe care un pianist corepetitor le făcea în redarea unui fragment de operă, analiza muzicală pe un fragment dintr-o operă, inclusiv voci (fireşte, tot la prima vedere) şi susţinerea ca dirijor a unei repetiţii muzicale a acelui fragment, cu soliştii Operei. Mie mi-a căzut terţetul din Aida, actul I, în care am cântat personajul Aida şi am dirijat în acelaşi timp fragmentul, având controlul şi al celorlalte personaje, Amneris şi Radames. Timpul de studiu al partiturii a fost o jumătate de oră, într-o sală fără pian.
După această trecere în revistă, e de la sine înţeles de ce nu orice absolvent de Conservator poate face faţă postului de sufleur la Operă şi de ce această profesie este superioară ca performanţă celei de profesor de muzică.
O.M.: Ce amintiri amuzante din spectacole aveţi din cabina sufleurului?
S.M.: Amuzante pentru unii, pentru alţii panicante! Au fost multe. Una mi s-a întâmplat mie, când, din greşeală, am luat partitura de Rigoletto la un spectacol de Tosca (aveau coperţi identice) şi am realizat asta când am deschis-o, dar era prea târziu. Norocul a fost că ştiam bine lucrarea, aşa că am dat paginile, ca să nu intre în panică soliştii, iar la pauza de după actul I, mi-am luat partitura de Tosca. Amuzant a fost şi finalul dintr-un spectacol de Traviata, când camerista Violetei trebuia să întrebe Doctorul cum se simte doamna. Replica se dădea pe gol, cum se spune, orchestra tăcea, iar sunetul pe care întreba Aninna, era tonul pe care trebuia să intre Doctorul. De emoţie, soprana a dat replica vorbită, "Cum se simte doamna?", iar Doctorul a rămas fără ton. Aşa că, până a prins tonul şi a intrat şi orchestra, tot vorbit a răspuns: "Aşa şi-aşa!"
O.M.: Vi s-a întâmplat să simţiţi recunoştinţă din partea unor artişti în mod concret?
S.M.: Sigur, mai tot timpul, pentru că sunt conştienţi că le eşti de mare ajutor, în scenă toată lumea e o echipă. La final vin mulţumirile. Inclusiv dirijorii ştiu că au un sprijin în tine. Greii de la care eu am învăţat enorm, dirijori, solişti, veneau în scenă la aplauze şi primul lucru pe care îl făceau era să mulţumească sufleurului, pe care îl considerau un partener. Asta se întâmplă şi acum.
O.M.: Cât de multă muncă presupune pregătirea unei premiere pentru sufleur?
S.M.: Un sufleur când lucrează la o premieră trebuie să îşi însuşească partitura ca un dirijor şi să poată cânta toate rolurile ca un solist, inclusiv corul. Sigur, cu vocea sa, dar trebuie să ştie tot. El este prezent de la primul ansamblu muzical, unde asistă şi îşi notează cerinţele dirijorului, apoi, când intră la repetiţiile de regie, are grijă, când substituie dirijorul, să respecte indicaţiile acestuia. În final, premiera este încununarea muncii cu echipa în teatru, dar şi a studiului de acasă. Premiera e satisfacţia încheierii unui ciclu, e ca lansarea la apă a unui vas. Ce e minunat, e că fiecare "vapor" este o nouă etapă, nimic nu e repetitiv, plictisitor. E mereu o provocare, o descoperire a unor noi viziuni, a altor puncte de vedere. Asta te îmbogăţeşte permanent, relaţia cu noii artişti, fie ei regizori, dirijori, cântăreţi. Lucrul în teatru te cucereşte atât de mult, încât, la final nu îl mai simţi ca muncă, ci ca pe un hobby.
O.M.: Timp de 30 de ani din istoria centenară a Operei Naţionale din Bucureşti aţi ocupat funcţia de sufleur? Care dintre premierele la care aţi participat au avut, după opinia dvs, anvergură istorică?
S.M.: Au fost multe premiere memorabile, anvergura istorică e o etichetă mai preţioasă. Judecata valorii ţine şi de nivelul receptorului. Mie mi-au rămas în suflet Oedipe-ul şi Macbeth-ul lui Petrică Ionescu, Don Giovanni al lui Ducu Darie, Faust-ul lui Alexandru Tocilescu, Samson şi Dalila al lui Hero Lupescu, Lohengrin-ul lui Ştefan Neagrău, Rigoletto şi Traviata pe care le jucăm acum, sigur mai sunt şi altele, dar nu mi le amintesc pe moment.
O.M.: Regizorii invitaţi intră în contact cu sufleurul sau nu există o colaborare directă?
S.M.: Sufleurul conduce muzical repetiţiile de regie, deci automat e colaborator direct al regizorilor.
O.M.: Revenind la cariera dvs. în 2012 preluaţi conducerea muzicală a Corului de copii al operei, v-aţi dorit mai de mult să vă îndreptaţi în această direcţie sau a fost o conjunctură favorabilă?
S.M.: Dirijatul m-a preocupat dintotdeauna, prin el am avut satisfacţia asemănătoare arhitectului, care îşi proiectează o casă şi se bucură de realizarea ei la final. Cât am lucrat ca profesor de muzică mi-am construit coruri cu care am mers la concursuri, am dat mici concerte, cam cât se putea la vremea aceea. Venirea mea la Operă m-a ajutat să progresez enorm, iar asta m-a proiectat în continuare pe o poziţie de dirijor la Conservator, timp de 14 ani, în cadrul Catedrei de Canto, la Clasa de Operă. Venirea mea la conducerea Corului de copii al Operei Naţionale a fost, deci, o altă etapă a unui drum început mai dinainte.
O.M.: Cum sunt pregătiţi copiii din cor pentru o premieră. Există o etapă legată de învăţarea partiturii şi una de învăţare a mişcării scenice, sau uneori ele se îmbină?
S.M.: Copiii învaţă mai întâi partitura la sala de repetiţii, pe dinafară, asta este prima etapă şi cea mai solicitantă. În momentul în care regizorul cheamă corul de copii la repetiţiile de regie, totul se concentrează pe realizarea raportului între muzică şi mişcare.
O.M.: Cum privesc regizorii colaborarea cu corul de copii?
S.M.: Am primit din partea regizorilor totdeauna un răspuns pozitiv. Se lucrează bine cu copiii pentru că sunt disciplinaţi şi receptivi. Copiii trăiesc fascinaţia scenei mai mult decât noi, adulţii.
O.M.: Au copiii un alt tip de energie în relaţia cu scena?
S.M.: Da, pentru copii e ca o magie, se simt ca în basm, TRĂIESC un basm.
O.M.: Cum a resimţit Smaranda Morgovan această perioadă a ultimului an (2020) în care din cauza pandemiei artiştii au fost despărţiţi de publicul lor, iar copiii din Corul de copii al Operei de dirijorul lor?
S.M.: Ne-a lipsit o hrană de a cărei nevoie am devenit mult mai conştienţi, în momentul în care nu am mai avut-o. Din cauza asta mulţi dintre noi ne-am reaşezat valorile, nevoile, priorităţile. Lucrul cu copiii m-a făcut să văd şi să înţeleg ce mult contează şi leagă o pasiune comună: muzica. Ne-am simţit mult mai legaţi, am vorbit la telefon, ne-am scris, am experimentat DORUL. O fetiţă mi-a spus că a plâns atunci când şi-a rugat părinţii să o ducă cu maşina la Operă, să înconjoare clădirea, ca să mai potolească puţin din nevoia de a fi acolo. De aceea, când ne-am întors, am făcut un spectacol de suflet, s-a chemat PHOENIX 2021 - între rugă şi renaştere, în el am cântat şi am vorbit despre tot ce am înţeles că e important ca să fii fericit.
O.M.: Ce mesaj aţi avea pentru Opera Naţională din Bucureşti şi pentru publicul ei în acest an centenar?
S.M.: Opera e o cămaşă dincolo de care este OMUL. Eu şi alţii am găsit-o albă, apretată, frumos mirositoare, gata de gală. Trebuie să o păstram aşa, este o moştenire care obligă, fiindcă opera reprezintă pentru foarte mulţi oameni anonimi, modelul şi speranţa într-o viaţă mai frumoasă.