Ovidiu Miculescu: Daniel Filipescu, să începem discuţia noastră pornind de la anii de formare. Faceţi parte dintr-o generaţie care, în afara studiilor de la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti, a avut parte şi de accesul la studii în străinătate. Aţi avut şansa să studiaţi şi la Universitatea Johannes Gutenberg din Mainz sau la Accademia Teatro alla Scala di Milano. Care au fost personalităţile care v-au marcat perioada de studii?
Daniel Filipescu: Participând la un masterclass la Universitatea de Muzică Bucureşti în anul 2006, ţinut de mezzosoprana Claudia Eder, profesoară la Universitatea Johannes Gutenberg din Mainz secţia muzică-canto, am fost remarcat de aceasta şi invitat să dau examen la celebra universitate din Germania, pentru a putea aprofunda studiul vocal de operă. Am dat curs invitaţiei şi am fost admis la celebra universitate, una dintre cele mai vechi şi mai mari din Germania, cu o bogată activitate de predare în toate domeniile. Prin această reuşită, am ajuns în contact cu mulţi alţi profesori importanţi, mai ales pentru canto lied, oratoriu şi în special operă, unde îl aveam profesor de regie chiar pe directorul Operei din Mainz la vremea aceea, Georges Delnon. Văzând posibilităţile vocale şi naturaleţea jocului scenic pe care le-am dobândit în ţară, la Opera din Bucureşti, dar şi la Opera Comică pentru Copii, am fost cooptat imediat într-o producţie eveniment Il burbero di buon core (Bădăranul bun la suflet) de Vicente Martín y Soler, operă care se cânta pentru prima dată în Germania. Recunosc că am avut foarte multe satisfacţii profesionale cu acest proiect, cât şi întâlnirea pe scenă cu colegi minunaţi, de naţionalităţi diferite.
În cadrul programului de dezvoltare profesională susţinut de Opera Naţională Bucureşti, în colaborare cu Accademia Teatro alla Scala di Milano, am avut plăcerea şi bucuria să lucrez cu marea soprană italiană Luciana Serra, o profesoară deosebită, care pe lângă calităţile didactice avea un tip de apropiere aproape maternă faţă de elev, ceea ce făcea ca întâlnirile cu ea să fie o adevărată plăcere, o combinaţie de lecţii şi sfaturi părinteşti combinate cu povestiri şi întâmplări din viaţa de zi cu zi. Alte cursuri am avut cu profesorul regizor Marco Gandini, un adevărat profesionist, care avea o răbdare monumentală în a lucra partitura cu fiecare solist în parte, totul în amănunt, legat de dicţie, frazare muzicală, atitudine şi caracter al personajului, totul concretizându-se la final în rolul Belcore într-o producţie a spectacolului L'elisir d'amore (Elixirul dragostei) de Gaetano Donizetti, spectacol prezent în repertoriul Operei din Bucureşti.
Ca să revin la întrebarea dumneavoastră despre personalităţile româneşti care au conturat şi au avut o amprentă în formarea mea ca muzician şi solist de operă încă de la începuturi, pot enumera pe soliştii Dorin Mara, Camil Mara, pianista Daniela Mara, profesoara Eleonora Enachescu, dirijorul Voicu Enăchescu, pianista Gonul Aptula, prof. univ. Grigore Constantinescu, regizorii Hero Lupescu, Cristina Cotescu, George Zaharescu, Constantin Petrovici, Cristian Mihăilescu, directorul Smaranda Oţeanu Bunea, actriţa Stela Popescu, directorul ONB Ludovic Spiess, solistul Vasile Martinoiu, dirijorul Iosif Prunner, compozitoarea Carmen Petra Basacopol, dirijorii Iurie Florea, Cornel Trăilescu, Vlad Conta, compozitorul Dan Dediu, dirijorul Adrian Morar şi mulţi alţii, pentru fiecare având admiraţie şi recunoştinţă deosebită.
O.M.: Prima colaborare din domeniul operei a fost întâlnirea cu regretatul regizor de operă Hero Lupescu pentru spectacolul Così fan tutte de Mozart, pentru rolul Guglielmo. Întâlnirea cu acesta - pentru că vorbim despre o personalitate simbol a Operei bucureştene a avut legătură cu faptul că din 2002 aţi devenit solist al Operei Naţionale Bucureşti?
D.F.: Exact în anul trei de facultate am avut prima întâlnire cu maestrul Hero Lupescu, printr-un concurs neprevăzut de împrejurări, un coleg mai mare din anul patru m-a rugat să-i ţin locul la o repetiţie de regie la clasa de operă, iar maestrul i-a întrebat pe elevii săi cine sunt? Aflând că sunt doar un student înlocuitor mai mic, în vârstă de 20 ani, a zis de complezenţă «hai să vedem ce ştii...» Ştiind că este un profesor exigent am venit cu lecţia învăţată, dorind să fac o impresie bună, am cântat, iar următoarea replică a fost una care mi-a rămas în memorie pentru totdeauna «în sfârşit aud o voce frumoasă de bariton... Băieţaş, de azi înainte nu ştiu cum faci, dar te prezinţi la toate repetiţiile de regie pe care le fac la acesta clasă...» Atât a spus... şi am fost la toate repetiţiile unei clase mai mari, cu care am pregătit opera Cosi fan tutte, spectacol în care am cântat şi eu, care a fost examenul de licenţă al unui colectiv de solişti extraordinari care fac o carieră internaţională de excepţie: Marius Brenciu, Dan Dumitrescu, Stanca Bogdan, Mihaela Stanciu sau Vesna Bankovic.
Primul rol principal pe scena operei din Bucureşti a fost Guglielmo din Cosi fan tutte, nu vă spun că pentru mine a fost o joacă, visam partitura, iar munca aceea adunată de la nenumăratele repetiţii din anii facultăţii, cu indicaţiile şi sfaturile maestrului Hero Lupescu au dat rod.
O.M.: Sunt aproape 20 de ani de când sunteţi solist al operei bucureştene. Sunt 10 ani de când sunteţi solist al Operei Naţionale din Bucureşti. Care sunt rolurile sau producţiile care vă rămân în memorie ca experienţe deosebite?
D.F.: Unul dintre rolurile dragi dar foarte solicitante vocal era cel al lui Dandini din La Cenerentola (Cenuşăreasa) de Gioachino Rossini, o producţie regizată de Peter Pawlik, un regizor cu o concepţie nouă, spre modern a prezentării naraţiunii clasice a operei... Apăream pe scenă cântând faimoasa arie a lui Dandini pe o masă, la înălţime, ridicat pe umeri de câţiva corişti, un exerciţiu de echilibristică ca la circ, dar efectul era întotdeauna garantat de admiraţia publicului.
Alt rol principal este Papageno din Die Zauberflöte (Flautul fermecat) de Wolfgang Amadeus Mozart, spectacol cântat în întregime în limba germană, spectacol care, în timpul facultăţii, a fost examenul meu de licenţă.
Rolul Almaviva din Le nozze di Figaro (Nunta lui Figaro) de Wolfgang Amadeus Mozart este alt rol care mi-a adus satisfacţii personale deosebite, rol studiat şi cântat sub bagheta regretatului dirijor al Operei Naţionale Constantin Petrovici.
O.M.: Dintre regizorii cu care aţi colaborat în operă, care sunt numele pe care le-aţi aminti pe o listă scurtă?
D.F.: Doamna regizor Cristina Cotescu care mi-a fost profesoară în timpul facultăţii, de la care am învăţat abc-ul mişcării scenice, iar cu care sunt de mult timp coleg la Opera Naţională. Apoi maestrul regizor Ştefan Neagrău, un adevărat profesionist, foarte exigent în păstrarea indicaţiilor regizorale. Anda Tabacaru-Hogea, Stephen Barlow, Paul Curran, Matteo Mazzoni, Mario de Carlo, Marco Gandini, Giandomenico Vaccari, etc.
O.M.: Operă românească contemporană. Rolul Farfuridi din O scrisoare pierdută de Dan Dediu. Cum se menţine balansul corect între muzică şi teatru în interpretarea unui astfel de rol?
D.F.: Sunt încântat să pot afirma că am învăţat şi lucrat rolul direct de la sursă, adică cu compozitorul Dan Dediu, de asemenea cred că sunt singurul din distribuţia acestui spectacol care joacă două personaje, atât pe cel al lui Farfuridi, cât şi pe cel al lui Brânzovenescu, deci sunt de două ori câştigător. Bucurie, plăcere, încredere, responsabilitate şi seriozitate, aşa aş descrie toate momentele când am cântat acompaniat la pian de compozitorul Dan Dediu pe scena Ateneului Român, în emisiunea live Round Table, pe scena Teatrului Naţional din Oradea, în compania actriţei Maia Morgenstern, care a interpretat rolul Cetăţeanului turmentat. M-aţi întrebat despre această oscilaţie dintre muzică şi teatru, în interpretarea acestui rol... Totul vine dintr-o căutare permanentă de transmitere a emoţiilor prin muzica lui Dan Dediu, a scenografiei doamnei Viorica Petrovici, a dansului tradiţional românesc - hora de la sfârşitul operei - pe care toţi artiştii de pe scenă îl realizau în jurul micilor şi a halbelor de bere, din proza inegalabilă a marelui Caragiale, plină de umor spumos care creează o oglindă socială, actuală a societăţii în care trăim.
O.M.: Vorbiţi-ne puţin despre experienţele internaţionale pe care le-aţi avut, fie de operă, fie în domeniul vocal-simfonic, cum este colaborarea din 2013 cu Berliner Philarmoniker, în Requiem fur Auschwitz de Roger Moreno-Rathgeb (dirijor: Riccardo M. Sahiti). Au acestea un rol de potenţare a activităţii de la teatrul unde activaţi în mod obişnuit?
D.F.: Un moment deosebit a fost participarea mea ca solist într-un concert vocal simfonic cu o puternică încărcătură emoţională, la cea mai importantă sală de concerte din Germania - Berliner Philarmoniker. Am cântat în primă audiţie acolo Requiem fur Auschwitz o lucrare vocal-simfonică pentru soprană, mezzo, tenor, bariton, cor şi orchestră. Acest concert, aşa cum spune şi titlul partiturii, a fost o comemorare a victimelor din lagărul de concentrare de la Auschwitz. În spatele scenei a fost montat un ecran, iar in timpul concertului erau proiectate imagini despre faptele inumane produse acolo, un moment tulburător care ne reaminteşte că aşa ceva nu trebuie să se mai întâmple niciodată.
O.M.: În afara colaborărilor cu teatre de operă din ţară, o activitate mai consistentă vă leagă de Opera Comică pentru Copii. Cum este să cânţi în producţii de operă ai căror spectatori sunt în principal copiii?
D.F.: Copiii sunt un public foarte pretenţios şi sincer, cu alte cuvinte, dacă pe scenă nu este mişcare, dansuri antrenante, dacă nu sunt costume haioase, lumini de toate culorile, cântece, pur şi simplu se plictisesc, încep să se foiască în scaun şi nu mai sunt atenţi la ce se întâmplă pe scenă, iar, în cel mai rău caz, pleacă. Astfel, toate spectacolele sunt concepute pentru ei, cu multă mişcare scenică, dansuri, personaje cu caractere haioase, iar finalul este obligatoriu să fie cu happy-end. Toate aceste lucruri trebuie lucrate cu atenţie, dăruire şi dedicare pentru acest gen de spectacol. O întâmplare haioasă de care îmi aduc aminte, a fost în spectacolul Scufiţa Roşie în care interpretam un personaj negativ şi anume Lupul, şi trebuia să merg prin sala plină de copii să o caut pe Scufiţa Roşie.... Atât mi-a trebuit, că am fost înconjurat de o mulţime de copii care mă certau, alţii mă trăgeau de haine să nu mai plec; în toată hărmălaia care s-a produs numai o fetiţă mică m-a îmbrăţişat şi nu-mi dădea drumul, pentru ea nu conta ce făceau ceilalţi copii, pentru ea eram un lup drăguţ...
O.M.: V-am văzut într-o producţie a Teatrului "Stela Popescu" intitulată Femeia, eterna poveste, cântând muzica din Bucureştiul de altădată. Ce vă atrage la acest tip de repertoriu?
D.F.: Îmi aduc aminte cu nostalgie de apartamentul bunicilor de pe strada Orăscu, din vechiul Bucureşti de altădată şi anume din cartierul Izvor, unde acum se află Parcul Izvor şi Casa Poporului. Tangourile, romanţele de altădată cântate pe scena Teatrului "Stela Popescu" în spectacolul Femeia, eterna poveste sunt pentru mine o întoarcere în timp, o amintire a copilăriei scurte pe care am petrecut-o acolo împreună cu bunicii mei.
O.M.: Un aspect mai special al carierei dvs. sunt dublajele pentru filmele de desene animate, pe care, de obicei le fac actorii. Aţi avut roluri în dublajul filmelor de desene animate Cocoşatul de la Notre-Dame I şi II - rolul Victor în Frozen (Regatul de gheaţă) şi în Olaf's Frozen Adventure (Regatul de Gheaţă. Sărbători cu Olaf). Ce înseamnă acest tip de colaborări pentru dvs.?
D.F.: Un coleg drag şi prieten în acelaşi timp, Răzvan Georgescu, m-a invitat să dau probe în vederea unor colaborări, emoţiile au fost mari, dar sub îndrumarea lui şi a echipei de profesionişti, într-un studio, cu căştile pe urechi în faţa unui ecran TV imens, am simţit că pot face faţă acestei provocări, ajutat fiind de cei mai buni în domeniu. Şi aşa a fost, pentru că desenele Walt Disney sunt pentru toate vârstele... nu-i aşa?!
O.M.: Mai puţină lume ştie despre faptul că jucaţi şi în filme, chiar dacă roluri mai mici, este vorba inclusiv despre apariţii în filme precum Toni Erdmann, film nominalizat la Premiile Oscar 2017 - categoria "Cel mai bun film străin". Puţini dintre colegii dvs. de la Operă au această curiozitate de a sonda domenii diferite ale artelor spectacolului. Ce v-a determinat să o faceţi?
D.F.: Recunosc că am fost împins de la spate, nu credeam că pot juca şi în filme, dar faptul de a fi solist la Opera Naţională m-a ajutat în această privinţă. Directoarea de casting Viorica Capdefier şi producătoarea de film Ada Solomon au gândit distribuţia română, care a jucat în acest film, Toni Erdmann, coproducţie germano-română. Înainte de casting, unul dintre cele mai grele şi mai complexe, eu nu eram familiarizat cu procedeul de audiţie. Dar când ai alături de tine specialişti cu multă răbdare, care cred în talentul tău, totul devine mult mai uşor. Astfel am avut şansa să joc lângă mari actori ca Sandra Huller, Peter Simonischek, Lucy Russell, Alexandru Papadopol sau Vlad Ivanov, pe platoul de filmare să fim toţi o echipă, care uite, a ajuns până la nominalizările de la premiile Oscar.
O.M.: Revenind la operă, care sunt rolurile pe care nu le-ţi abordat încă şi cu care v-aţi dori să vă întâlniţi pe scenă?
D.F.: Îmi doresc foarte mult să pot cânta în întregime în spectacol rolul lui Figaro din opera Bărbierul din Sevilla de Gioachino Rossini. Acest rol l-am cântat numai pe bucăţi, prin concerte, niciodată complet.
O.M.: Opera 100 de ani. Ce mesaj aţi avea pentru spectatorii Operei Naţionale Bucureşti la această aniversare?
D.F.: Suntem martori la un eveniment aniversar deosebit, pe care instituţia în care lucrez îl trăieşte, de aceea pot afirma că Opera nu poate trăi decât prin publicul său meloman, dar există şi prin contribuţia enormă a înaintaşilor noştri, mari maeştri a primei scene de teatru liric din ţară.
O.M.: Dacă ar fi să alegeţi cel mai dificil moment al carierei dvs., care ar fi acela?
D.F.: S-a întâmplat acum câţiva ani, când înainte de a intra în scenă, în spectacol, am realizat că nu mai pot scoate un sunet. Aşa dintr-o dată, vocea a refuzat să mă mai ajute, nu era nimeni care să mă înlocuiască, aşa că am intrat forţat de împrejurări. Chiar dacă aveam un rol mai mic, am încercat să suplinesc cu jocul scenic, dar publicul a simţit că ceva nu este în regulă. A fost prima şi, sper, ultima dată când am păţit aşa ceva.
O.M.: Vă uitaţi la Campionatul European de Fotbal? Ascultând imnurile naţionale înainte de fiecare meci, multă lume spune că imnul Italiei, compus de Michele Novaro, are ceva din măreţia muzicii de opera... Poate această muzică să ridice în picioare stadioane de fotbal sau doar săli de spectacol?
D.F.: Nu sunt un microbist, dar un rezumat al partidelor importante cu faze de excepţie şi măiestrie fotbalistică tot urmăresc. Este adevărat, imnul italian are ceva din muzica belcanto-ului, iar limba italiană are o muzicalitate aparte, care te duce cu gândul la operă. Mă gândesc la concertele celor trei tenori care umpleau sălile, parcurile, chiar şi stadioanele acum câţiva ani, cu zeci de mii de oameni.
O.M.: Cum se vede artistul Daniel Filipescu peste... 20 de ani? Pe scenă? Într-un studio de înregistrări? În sală?
D.F.: Mi-aş dori ca peste 20 de ani, artistul Daniel Filipescu să rememoreze cu drag momentele frumoase ale carierei în compania colegilor şi a celor dragi, iar omul Daniel Filipescu să stea vara pe o bancă de lemn la umbra copacului din grădina sa, citind o carte, iar în fundal să se audă muzică... bineînţeles... de operă!
Repertoriul de operă:
Moralès din Carmen de Georges Bizet
Guglielmo din Così fan tutte (Aşa fac toate) de Wolfgang Amadeus Mozart
Papageno din Die Zauberflöte (Flautul fermecat) de Wolfgang Amadeus Mozart
Almaviva din Le nozze di Figaro (Nunta lui Figaro) de Wolfgang Amadeus Mozart
Masetto din Don Giovanni de Wolfgang Amadeus Mozart
Belcore din L'elisir d'amore (Elixirul dragostei) de Gaetano Donizetti
Fiorello şi Ofiţerul din Il barbiere di Siviglia (Bărbierul din Sevilla) de Gioachino Rossini
Tracollo din Livietta e tracollo (Livietta şi pungaşul) de Giovanni Battista Pergolesi
Prinţul Yamadori şi Comisarul imperial din Madama Butterfly de Giacomo Puccini
Sciarrone din Tosca de Giacomo Puccini
Marchizul d'Obigny din La traviata de Giuseppe Verdi
Marullo din Rigoletto de Giuseppe Verdi
Un ţigan bătrân din Il trovatore (Trubadurul) de Giuseppe Verdi
Volpino din Lo speziale (Farmacistul) de Joseph Haydn
Ofiţerul şi Notarul din Il signor Bruschino de Gioachino Rossini
Ben din The Telephone (Telefonul) de Gian Carlo Menotti
Povestitorul şi Un elev din Un pedagog de şcoală nouă de Anatol Vieru
Svegliato din Il barbiere di Siviglia (Bărbierul din Sevilla) de Giovanni Paisiello
Dorval din Il burbero di buon core (Bădăranul bun la suflet) de Vicente Martín y Soler
Al doilea filistean din Samson et Dalila de Camille Saint-Säens
Ourrias din Mireille de Charles Gounod
Dandini din La Cenerentola (Cenuşăreasa) de Gioachino Rossini
Malatesta din Don Pasquale de Gaetano Donizetti
Marco din Gianni Schicchi de Giacomo Puccini
Farfuridi din O scrisoare pierdută de Dan Dediu
Buffo din Der Schauspieldirektor (Directorul de teatru) de Wolfgang Amadeus Mozart
Wagner din Faust de Charles Gounod
Tâlhar II şi Slujitor III din Motanul încălţat de Cornel Trăilescu
Schaunard din La Bohème (Boema) de Giacomo Puccini.