Printre vorbele despre nisip şi mare, cu poftă muşca dintr-o felie uriaşă de pepene roşu, zeama i se scurgea pe bărbie şi gât, dispărea undeva sub cămaşa descheiată la primii doi nasturi, scuipa sâmburii în colbul întunecat de înserare. Nu-i mai puteam vedea ochii, doar sprâncenele pârlite de soare, cuta adâncită de pe frunte, dinţii. Presupun că a fost un bărbat atrăgător în tinereţe, oricum a îmbătrânit frumos, pe la amiază coama căruntă îi scânteiase în soare când imita (jalnic) huruitul talazurilor pe furtună. După ce-a terminat pepenele, s-a şters cu dosul palmei vorbind de valurile gri-bleu, fără luciri, doar tot mai întunecate şi înspumate pe undele cocoşate, amintindu-şi (dar oare a uitat vreodată?), de femeia care avea ochii la fel, imposibil de privit fără să nu te apuce frisoane pe şira spinării. Aşa spunea el, n-am de unde să ştiu dacă lucrurile stau întocmai, bărbaţii au tendinţa să se piardă în extaze mistice când e vorba despre astfel de fiinţe ce au sâni, buric adânc înfipt în stomacuri netede, despicătură umedă între picioare, dos cambrat, moale şi tare, în acelaşi timp, şi cam atât, s-a spus esenţialul. Fireşte că el mi-a descris-o cu totul altfel: urechi fine, ca nişte scoici trandafirii, buze sărate (şi totuşi s-a jurat că n-a fost nimic între ei, că nici măcar n-a sărutat-o), părul bogat, sârmos de la nisip, rece şi alunecoasă, delfină în apă la răsărit; a mai făcut comparaţii sforăitor de patetice legate de soare, lună, apus, curcubee şi râsul ei în cascade, ca de pasăre marină (bine că nu de găină), de urmele pe care le lăsa în nisip, de aluniţa mică de pe gât, undeva în spate, parţial acoperită de plete. Era nevastă de inginer agronom, locuiau lângă un CAP cu mulţi porci, scroafe, purcei, într-o casă de beton mereu duhnitoare oricât de mult s-ar fi străduit să primenească aerul cu trandafirii şi crinii puşi în apă, în găleţi roşii şi albastre. Şi el are o găleată albastră, dar ţine gunoaie în ea, resturi de pepene, coji de ouă, zoaie, zaţ, cotoare de pâine, o sticlă goală, uleios.
Cât timp mi-a descris-o sunt convinsă că Pământul s-a învârtit preţ de o oră, apăruseră şi stelele iar el nu-mi povestise nimic concret de făptura cu buze sărate, deşi ar fi trebuit să bănuiesc... S-a înecat, corpul i-a fost devorat de crabi şi de peşti? A făcut insolaţie, şi-a frânt gâtul pe stânci?
Nu, nu, nimic de genul ăsta. Totul a fost bine, vară de vară, cât se ducea la mare doar ca să se scalde în apă şi-n soare, dar într-o zi, în tren, un student i-a spus că e talentată, că ar trebui neapărat se picteze. Neeeaeeparrrrat! Imbecilul i-a azvârlit vorba asta după ce a văzut un desen de-al ei făcut cu degetul pe geamul aburit al Acceleratului, era un palmier şi-o cioară, ea spunea că e pescăruş, dar arăta mai mult a cioară. De fapt individul se uitase mai mult între sânii ei, fusese sincer impresionat, atât de mult încât a însoţit-o ca un căţel la hotel, pe plajă, în mare. Nu s-a întâmplat nimic, doar l-a iritat inutil pe soţ, făcându-l să tresalte de pe prosop când amândoi dispăreau în apă, vrând să ghicească pe unde umblă mâinile puştanului pe sub valuri. Mă rog, încerc să fiu delicată cenzurând povestirea de dragul decenţei. Îşi amintea că bărbatul femeii cu ochii gri-bleu şi buze sărate era disperat ca nu cumva studentul de la Politehnică să-şi bage instrumentul în despicătura ei dintre picioare, n-ar fi suportat una ca asta, a ameninţat-o c-o va stâlci în bătaie şi-o va da de mâncare la porci.
Cum am mai spus, nu s-a întâmplat nimic spectaculos. N-a tocat-o cu toporul, n-a ciopârţit-o cu cuţitul de tăiat pită şi nici nu i-a aruncat picioarele în troaca scroafelor, pentru că tânărul îşi găsise altă despicătură, mai deschisă şi nemăritată. Ea nu mai avea de făcut decât să se uite la oamenii de pe plajă printre gene, să traseze linii fără sens în nisip. Asta presupun eu, poate că în realitate îşi pierdea vremea prin discoteci, baruri, îşi înşela bărbatul cu chelnerii, făcea baie noaptea în marea liniştită ca apa dintr-un lighean. Acasă, în bucătăria greu mirositoare a cocină şi-a crini, s-a apucat de pictură. Pe pânze imense punea valuri translucide, verzui-albăstrui, de sus până jos, de la dreapta la stânga, fără orizont, fără cer. Apoi a trecut printr-o perioadă gri (prin ianuarie-februarie), îşi înmuia pensulele doar într-un cenuşiu murdar rar în bleu, marea din tablourile ei devenise doar o linie mai groasă, plată, strâmbă. Semăna cu câmpia la începutul dezgheţului, după o ploaie meschină. În rest în pictură era doar un cer gol, de fapt nu cer, ci neant, aşa interpretez eu. Un gol imens, fără urmă de promisiune de nor sau de pasăre, fără avion sau zmeu de hârtie, fără nimic, fără briză sau rafale de vânt sărat. Doar un pustiu cenuşiu. În primăvară a venit în sat un bărbat de la oraş, cu mâini mari şi voce uşor răguşită (de la o operaţie care era să-l lase mut pe viaţă). Marea din tablouri s-a schimbat ca după o noapte urâtă de furtună. Nu s-a limpezit de tot dar avea dâre de străluciri de la soare, toate tuşurile erau în clar obscur („luceau ca o tablă veche pusă pe acoperiş“ - spunea povestitorul), ca după plecarea străinului valurile să devină lutoase, greoaie şi-ncleiate. Se pare că începând de atunci a început să se asemene tot mai mult cu picturile, cu cât marea din vopseluri căpăta iz de cenuşă, cu atât şi ea îşi pierdea strălucirea, ochii îi erau tot mai gri, apoşi, dezagreabili, părul nespălat cu săptămânile mirosea a troacă şi nu a crini, se îngrăşase cam cu zece kile şi nici că-i păsa. Pentru că nu mai încăpea în rochii, se băga în pantaloni largi de muncit prin curte, şi-n cămeşi vechi, boţite.
Nu i-am văzut niciodată tablourile, de fapt nici pe ea, ştiu totul doar din descrierile lui. Nu-mi dau seama cât de „adevărate“ sunt toate vorbele, cât de palpabile sunt acele picturi, şi în general tot ce mi-a povestit de mare, mai ales după ce mi-a mărturisit că nici el n-a cunoscut-o personal, cineva i-a vorbit despre pictoriţă, un funcţionar de la Primărie care o ştia bine. Totuşi a locuit o vreme în fosta casă de lângă CAP, ruinată după plecarea stăpânilor, a mâncat la masa pătată de vopseluri gri, a găsit o cutie goală de conservă de peşte, mânjită cu clei de oase, cu pete albastre, îngroşate. Tablourile nu le-a văzut niciodată, dar acel cunoscut şi învăţătoarea din sat i le-au descris în amănunt. Aşa zice el. Şi nici la mare n-a fost niciodată, o „cunoaşte“ doar din cărţi şi de la televizor.