18.09.2005
Am cunoscut un pensionar care lucrează la o carte documentară despre pisici. Nu pentru că le-ar iubi din cale afară, ba dimpotrivă, toată viaţa a crescut câini - un cocker, trei pekinezi, un dog german, o corcitură între cocker şi pekinez, un prepelicar, dar despre aceştia nu prea ştia ce să scrie în afară de începutul cu „cel mai bun prieten al omului“. „Nu vorbeşte“, ar fi vrut să continue Vasile Cioclu, dar s-a temut ca nu cumva soţia, soacra şi vecinii să considere că este un apropo faţă de limbuţia lor cronică, aşa că s-a abţinut.

Să nu credeţi că e vorba de o carte indigerabilă, ba chiar n-ar fi rea deloc, mai ales dacă un editor cumsecade, înarmat cu un creion roşu iscusit, ar tăia pe ici pe colo dantelăriile excesive cu care scriitorul a găsit de cuviinţă să împodobească paginile, aşa cum nevastă-sa şi-a dichisit sufrageria şi dormitorul cu mileuri, balerine de porţelan, perniţe şi vaze de cristal. De exemplu a găsit informaţii cât se poate de interesante despre felinele cu carte de muncă din Ministerul de Interne britanic. Temându-se că un cititor sensibil l-ar putea bănui de cruzime sau indiferenţă, n-a putut să relateze pur şi simplu faptele culese din presă, ci le-a înmuiat în dulcegării cu totul nedemne de un bărbat în halat cu papuci de pâslă şi prepelicar francez în poală.



Informaţia curată este aceasta: în data de 3 iunie 1929, trezoreria ministerului britanic a alocat o sumă consistentă pentru întreţinerea unei „pisici eficiente“ împotriva şobolanilor şi a altor rozătoare. Motanul recrutat în urma unui concurs de ocupare a postului nou-înfiinţat era considerat funcţionar, doar că în ziua de leafă nu i se dădea un salariu în bancnote. N-ar fi avut rost, atâta lucru au priceput şi cei de la Ministerul de Interne. Peter (în arhive nu se precizează cine anume l-a botezat) atât de bine şi-a făcut datoria încât, după trei ani, alocaţia sa a crescut de şase ori, burta şi fundul deasemeni. De aici i s-a tras şi eliminarea de pe ştatul de plată. Pisicile bătrâne şi obeze erau primele trecute pe lista de restructurări, abia apoi veneau funcţionarii leneşi sau beţivani. În anul 1946, când Peter avea deja 17 ani, oficialii au început să-i pună la îndoială productivitatea şi profesionalismul. Nu au trimis un doctor să-i ungă oasele amorţite cu alifii întăritoare, n-au trimis un stomatolog să-i cârpească dantura cu colţi falşi, nici măcar nu le-a trecut prin minte să-l doteze o pilă pentru ascuţit ghearele. Intendentul obsedat de corectitudine a trimis o scrisoare la biroul funcţionarului pisicesc „Trezoreria a aprobat o alocaţie pentru o pisică eficientă. Sunteţi în măsură să ne asiguraţi că Peter încă este eficient?“. Colegii de birou n-au vrut să mintă şi nici să-i facă treaba. Au refuzat să vâneze şoareci, pe ascuns, aşa că motanul a fost euthanasiat pe cheltuiala ministerului.

În timp ce povestea în felul lui această istorioară, ingratitudinea arătată lui Peter, după atâţia ani de muncă, l-a copleşit pe Vasile Cioclu, l-a zguduit din rărunchi. Ochelarii i-au căzut pe prepelicarul ce n-avea nevoie de ei pentru că nu dorea să citească ce-a scris stăpânu-său despre cotoi, un străin oarecare, mort, crăpat, putrezit, euthanasiat, care în vremurile bune obişnuia să alerge după şoareci, o ocupaţie care la fel îl lăsa rece, în primul rând pentru că în apartamentul cu trei camere, proaspăt zugrăvit acum trei ani, cu repartitoare de căldură, nu s-au preumblat niciodată guzgani. I-ar fi văzut dacă ar fi dansat pe masă, în sufragerie, sau dacă ar fi ronţăit murăturile doamnei Cioclu, însă n-a fost cazul. Apoi se ştie, prepelicarii vânează prepeliţe, nu şoareci.



Înşirând pe hârtie vorbe pline de compasiune lăcrimoasă pentru Peter, dispreţuitoare faţă de nerecunoştinţa superiorilor din Ministerul de Interne, potenţa creatoare a prins vlagă în domnul Cioclu. „Bietul motan care cu abnegaţie şi dăruire a muncit în fiecare zi, an de an, de la ora 9.00 la 17.00, în birourile igrasioase, n-a găsit înţelegere la colegi. A păzit cu străşnicie dosarele de şobolani, contribuind în acest mod la bunul mers al lucrurilor în justiţia britanică, dar n-a contat. La bătrâneţe s-au descotorosit de trupul lui ca de-un dulap ros de carii, cu vopseaua scorojită, rămas ca moştenire de la o mătuşă proaspăt decedată, pe care nimeni n-a plâns-o la înmormântare“. Ultimul cuvânt aranjat neghiob la mijlocul paginii, era umezit de-o picătură ce i s-a scurs fără voie de sub pleoapa dreaptă.

La o săptămână după ce domnul crescător de prepelicar începuse lucrarea despre pisici, Peter ocupase tot dormitorul, se lăbărţase peste birou, pe fotoliu, pantalonii de stofă aşezaţi la dungă, peste draperia uşor prăfoasă, pe galerie, sub pat - unde s-a rătăcit un nasture mic albastru - în şifonierul care miroase a anti-molie, dosit în hainele nepurtate cu anii, peste maşina de scris. Peste tot era Peter, dar mai ales în hârtii şi în capul lui Vasile Cioclu.

„Sunteţi în măsură să ne asiguraţi că sunteţi un pensionar eficient?“, îl întreba în nopţile de luni o voce nazal fonfăită. Nu, nu prea era, trebuia să recunoască bietul cap înfundat în pernă. Nu se ducea în parc să joace şah, nu cumpăra apă minerală, ba chiar a refuzat să devină şef de scară.

„Sunteţi în măsură să ne asiguraţi că sunteţi un soţ eficient?“, visa în nopţile de marţi, miercuri, joi... Nu, nu prea era. Nu şi-a cârpit nevasta niciodată, n-a trântit-o de pereţi, dar nici nu i-a dat motive să-l respecte şi să-l iubească până când moartea îi va despărţi.

„Sunteţi în măsură să ne asiguraţi că sunteţi un scriitor eficient?“
Nu putea! Spre dimineaţă, tot în vis, conştientiza că în timp ce e treaz loveşte clapele maşinii ca pe cele ale unui clavecin din care ies sunete anapoda de oboi şi acordeon.
Dacă cineva îşi imaginează că e normal ca un stăpân de prepelicar cumsecade să viseze asemenea neghiobii noapte de noapte, din cauza unui motan decedat în urmă cu juma de veac, la capătul celălalt al continentului, atunci cu acel cineva nu mai e nimic de făcut.




Prin martie a scris despre invenţia monstruoasă a unui inginer din Germania, care descoperise o cale eficientă de a obţine combustibil ieftin pentru automobile. Din pisici moarte! Un litru de astfel de „motorină“ costă numai 23 de eurocenţi, pe când cea de la benzinării, depăşeşte 1,2 euro. Invenţia lui Christian Koch, la care a lucrat pe o perioadă cam de două vieţi de pisici longevive, a fost prezentată cu lux de amănunte în tabloidul german Bild. Cum se procedează: hoiturile se fierb la temperatura de 300 de grade Celsius, într-o maşinărie specială. În timpul fierberii se degajă hidrocarburi, care sunt transformate apoi, printr-un procedeu rudimentar, în motorină. Dintr-un cotoi adult de circa 6 kg de carne moartă se obţin 2,5 litri de combustibil. Pentru 100 de km sunt necesare patru hoituri de pisici fără domiciliu stabil, decedate, iar pentru a face plinul unui Mercedes, trebuie utilizate 20. Desigur se risipeşte multă benzină normală în timpul căutării nocturne a materiei prime pentru combustibil, pe străzile din Berlin, oricine îşi poate da seama că după ce tragi linia, nu-ţi iese decât o economie infimă de câţiva cenţi pe kilometru. Un şofer întreg la cap nu poate să înşface de ceafă pisicile vecinilor, să le dea cu capul de trotuar apoi să le bage în cazanul de ţuică, fierbându-le noaptea pe ascuns. Vasile Cioclu şi-a dat seama că nu ar fi moral, nici legal. Pe 10 pagini a explicat de ce nu e creştinesc să te uiţi cu jind la pisica vecinului, atunci când rezervorul îţi este gol, de ce nu e igienic să păstrezi în frigider cadavre blănoase, printre borcane de iaurt, păstârnac şi pulpe de pui. Cam din cinci în cinci fraze se pierdea cu firea şi în loc de mâţe vagabonde, feline, pisici de companie, de vânătoare sau de pază în hambar, scria Peter.

„Un om de omenie nu pândeşte după gard Peter-ul vecinului, nu-l momeşte cu pisu-piu, nu-i trage o rangă în cap! Românii sunt ortodocşi, iar la biserică preoţii ne învaţă să nu-l omorâm pe Peter ca să-l băgăm lichefiat în Dacii“. Cred că v-aţi făcut o părere. E adevărat că n-am mai fost de mult la biserică, totuşi nu cred că preoţii au început să predice despre pisici.

Tot la începutul cărţii, în capitolul ştiinţific, a reprodus –eronat – mai multe definiţii luate din dicţionare.
„Felis domestica: Peter domestic carnivor din familia felinelor, cu corpul suplu, acoperit cu blană deasă şi moale de diferite culori, cu capul rotund, cu botul foarte scurt, cu maxilarele puternice şi cu ghearele retractile şi ascuţite“.
„Felis silvestris: specie de Peter, mai mare decât acesta, cu blana roşcată-cenuşie cu dungi negre, care trăieşte în pădure“.
„Peter-de-mare: specie de peşte marin cu scheletul cartilaginos, lung de 60-100 cm, cu corpul turtit romboidal şi cu coada terminată cu un spin veninos“.
Sper că nu mai surprinde pe nimeni faptul că prepelicarul şi-a luat lumea în cap. Nu mai avea loc în casă de Peter.

0 comentarii

Publicitate

Sus