Băieţii niciodată nu ajung în China

Nu ştiu din ce motive toţi băieţeii care se joacă cu bip în nisip, sunt convinşi că vor ajunge în China dacă vor săpa adânc, adânc cu lopăţica şi găletuşa. Depăşeşte puterea mea de înţelegere de ce anume cred absurditatea aceasta. Totul a pornit de la un părinte din secolele XI-XII, pescar, agasat de smiorcăielile odraslei plictisite. I-a poruncit să tacă şi să sape pe plajă, departe de bărci, şi că prin groapa aia o să ajungă într-un loc cu zaharicale, prinţese cu ochii oblici, vrăjitori care se caftesc în aer, dansează pe pereţi, mirodenii nemaivăzute şi dragoni din hârtie creponată. Poate că nu i-a spus întocmai cu aceste cuvinte, dar esenţa contează. Am precizat că respectivul tată a trăit în secolele XI-XII nu pentru că ar fi atins venerabila vârstă de 200 de ani (cine să creadă o asemenea absurditate), ci pur şi simplu pentru că s-a născut cu o zi înainte de trecerea în noul veac. Dar asta e altă poveste.



Sunt sigură că până şi Cristofor Columb, înainte de a împlini 14 ani, când s-a urcat ca mus pe-un vapor, călătorind spre Levant, se jucase şi el în nisip, încercând să găsească cea mai scurtă cale spre China, deşi pe atunci nu ştia cum se numeşte. De fapt nici chinezii nu ştiau că ţara lor se numeşte aşa. Pe atunci altfel stăteau lucrurile, s-au schimbat multe de atunci.
Pe un ţărm din Corsica, Bonaparte precis că a pus pe alţi puştani să sape, plănuind să-şi înfigă steagul din eşarfa maică-sii, în Oraşul Interzis. De ce? Pentru că băieţii sunt tonţi. Fetiţele se maturizează mai repede, sunt isteţe, nu atât de credule încât să creadă gogoşile celor mari.




De exemplu eu niciodată nu am săpat ca să ajung în China! Pe când aveam patru sau cinci ani, ţin minte că într-o zi, căutând râme într-o grădină cu roşii, castraveţi şi vrejuri de fasole, un om înalt cât un prun mijlociu a strigat să nu mai fac gropi pentru că o să dau de dracu. Râmele ar fi urmat să ajungă la găini, dar iniţiativa filantropică a rămas suspendată în aer auzind o asemenea grozăvie. Normal că am săpat şi mai abitir, sperând că o să dau de dracii învăluiţi în pucioasă, ca cei din cărţile de rugăciuni ale străbunicii, de cazanele cu smoală clocotită. Pe atunci nu cunoşteam cuvântul pucioasă şi nici nu văzusem. Adevărul e că nici draci nu întâlnisem vreodată, tocmai de aceea săpam cu poftă cu mâinile mânjite până la cot. Poate că aş fi ajuns dacă nu aş fi adormit la un moment dat, cu capul pe trei roşii verzi, pietroase, cu restul trupului vârât în groapă. M-au cules de acolo interzicându-mi imperativ să mai sap în grădinile altora, şi să mai caut râme (le-au aruncat pe cele găsite în buzunarul rochiţei). Şi să mă îndepărtez de casă mi-au interzis, sa mângâi găinile altora etc. Multe, nu le mai ţin minte. Am mai avut două tentative, dar n-am izbutit niciodată să fac un tunel adevărat, mai ales că începuse să-mi displacă ideea de a mă afunda în măruntaiele pământului ca un şobolan.



Nici acum nu mă omor după şobolani, mai ales după ce am auzit că noaptea atacă găinile (chiar şi pe cele care dorm în copaci), şi după ce am citit o carte de-a unui polonez, sau ceh, în care o astfel de familie de guzgani s-a adăpostit într-un fotoliu, printre arcuri, făcând zeci de pui hidoşi.