Şi totuşi bălţile aproape perfecte nu sunt deloc colorate, aşa am văzut eu în pozele unora care mai trăiesc, şi în ale altora care au murit. Sunt alb negru sau maronii, la fel ca portretul unei străbunici, de pe vremea când era fată mare, în pantofi cu toc încheiaţi cu bretele şi năsturaşi de fildeş, pălărie cu plasă cu găurele peste ochii cu gene lungi, languros fluturânde. Desigur în afară de pantofi şi pălărie avea şi rochie, că doar nu s-ar fi dus nudă până la cabinetul fotografului de pe Lipscani. Ei, dacă dânsa obişnuia să sară des pârleazul în trăsurile şi dormitoarele domnilor cu monoclu, atunci da, ar fi putut să stea în faţa aparatului cu burduf chiar şi fără budigăi.
Cum spuneam, cele mai încântătoare bălţi fotografiate pe care le-am văzut, erau în alb-negru, tumefiate de pantofi grăbiţi, labe vagabonde şi pene cenuşii căzute din văzduh. Nu se vedea cerul în poze, îl bănuiam gri murdar, spart de zgârie-norii din New York, poate şi de un zepelin. Să nu uit de roţi! De la biciclete, canal, maşini, toate strălucind mat în apa murdară. Canalele au capace, atâta lucru ştiu şi eu, dar dacă îi dai unuia drumul la vale, printre autobuze şi trecători, se va rostogoli întocmai ca o roată de bicicletă Tohan. Recent am citit „Înmormântarea veselă“ de rusoaica Ludmila Ulitkaia (Ludmila – ce nume frumos şi snob pentru o ipotetică pisică ascuţită, albă). Pe la mijlocul romanului de buzunar, într-o noapte de iarnă, doi emigranţi se plimbau într-o piaţă uriaşă de peşte. Se holbau plini de încântare la romburile cu solzi, trupurile lucioase şi lunguieţe ca nişte şerpi, la mustăţile gelatinoase aruncate de-a valma în lăzile cu gheaţă, la scoici şi la cleştii racilor ce clămpăneau în găleţi. O votcă scurtă într-un bar, apoi din nou afară. Era aproape pustiu, doar câţiva muncitori spălau cu furtunuri uriaşe maţele lăbărţate pe asfalt. În carte nu se precizează, dar presupun că în urmă rămăseseră două sau trei băltoace numai bune de pozat. Poate că le-a fotografiat cineva.
Bălţi cu solzi argintii sclipind în primele ore ale dimineţii, chiar atunci când se deschide burta metroului şi sute de costume sobre, fuste de stofă, serviete şi dosare ies din măruntaiele pământului. Din câte am observat, atunci când cerul e pâclos, acoperit cu câlţi din smog, nici băltoacele nu pot fi limpezi. În plus mai rămân chiştoacele, ţigările fumate doar pe jumătate, petele de benzină, tichetele mototolite, frunzele rahitice desprinse din ramuri.
Într-un alt roman (de data aceasta nu m-a încântat la nebunie), un corb fura cârnaţi din prăvăliile cu delicatese din Broadway. Zburătăcea ca titirezul sub elicea de aer condiţionat, ferindu-se de mătura vânzătorului, încercând să-şi ia avânt pe uşa deschisă. Normal că nu era închisă, altfel s-ar fi terminat povestea chiar în prima pagină. Ostenit zbura deasupra acoperişurilor cu pisici căscate la bot, până la stăpânul său ce trăia pitit într-un cimitir. Locuia de mulţi ani într-un cavou bătrân, pentru că-i plăcea să vorbească cu fantomele. Gusturile nu se discută, personal pe mine nu m-ar încânta să dorm pe o lespede mucegăită, cu multe oase sub ea. Partea cu pisicile ce aveau boturile căscate am băgat-o de la mine, că doar aşa e firesc, dacă sunt acoperişuri, iar pe ele mâţe şi deasupra lor păsări cu cârnaţi în cioc...Sute de boturi pregătite să înghită maţele umplute cu carne afumată.
Mi-ar plăcea să pozez băltoace pline de corbi cu cârnaţi, siluete conturate vag, pentru că nici o pasăre hoaţă nu zboară la joasă altitudine, ci doar sus de tot, cât să nu poată fi înhăţată de coadă.