O mână ciobită de ceramică, ce iese dintr-o piscină albăstruie fără apă, cu frunze moarte pe fund. Arată ca şi cum ar fi bâjbâit în lumina opacă, fără să mai apuce să tragă în sus şi trupul legat de ea, ghicit dar de nevăzut. Un anumit Bartosz Potyralski a făcut fotografia. Nu ştiu la ce s-a gândit atunci când a declanşat, însă mi-a adus aminte de-o scenă din Remarque. Al doilea război mondial, dezgheţ de primăvară, undeva în Rusia. Cu cât soarele încălzea mai cu vlagă cu atât straturile de zăpadă se topeau cu grabă dezvelind întâi nişte degete, apoi o mână, un braţ întins, un cap şi-un trup legat de el, apoi alte trupuri moarte de soldaţi. Aparent nu există nici o legătură între o piscină părăsită din zilele noastre şi-o parcelă de pământ rusesc, acoperit de cadavre îngheţate, zăpadă terciuită. Nici între o mână de manechin, cu un deget spart, şi-un braţ înţepenit de soldat ce-a zăcut sub copaci, deasupra pământului, din toamnă până în primăvară.
La urma urmei acest Potyralski poate că era în concediu, se plimba fără rost în jurul hotelului, a dat de piscină şi s-a gândit că exact o mână disperată îi mai lipsea. A făcut rost de ea dintr-o vitrină îmbâcsită de atelier de croitorie.
Fotografii pe care aş vrea să le văd la alţii: „Iar scuipatul lor scotea un clinchet ca un mic ţurţur de gheaţă pe suprafaţa neagră a unui râu încremenit“, Andrei Makine despre cazacii dintr-un loc uitat de lume, undeva în Siberia îngheţată. Pe lângă faptul că niciodată nu m-aş duce de bună voie într-o pustietate unde temperatura coboară la sub 40-50 de grade, nici n-aş ştii cum să pozez un scuipat ce se cristalizează în aer înainte de a atinge pământul. O unguroaică ce predă engleza la Budapesta, mi-a povestit la Braşov, în încăperea cu fereastra de la care pozez trecătorii, despre un profesor sud-american ce lucrase un an la o şcoală din Siberia. Primele lucruri care l-au frapat: dacă nu clipeai des, ţi se lipeau genele şi nu mai puteai să deschizi ochii; lângă crâşmă erau mulţi ţurţuri gălbui, prelinşi pe pereţii înzăpeziţi. Le-a prins înţelesul când i-a văzut pe bărboşii greoi ca nişte urşi polari cum îşi desfac prohaburile, lepădându-şi reziduurile din spirtoase, în urma lor rămânând alte stalagmite ce s-au topit abia în primăvară.
„Fiecare brăduţ părea un animal la pândă, fiecare umbră era vie şi ne privea“, tot Makine despre o altă noapte siberiană, din aceeaşi iarnă. Sud-americanul îi mai povestise despre aerul pe care trebuie să-l încălzeşti în gură înainte de-al trage în coşul pieptului, despre iurtele acoperite până la hornuri de neaua groasă ce trebuie spartă cu lopeţi.
Carl De Keyzer, un fotoreporter de la Magnum, a pozat în anul 2000 deţinuţii dintr-o puşcărie din Siberia, aproape de Krasnoyarsk (habar nu am cum se pronunţă). Bărbat în şubă, bocanci, căciulă cu urechi clăpăuge, cu grăunţe în palme, hrănind porumbeii într-o curte strâmtă de beton, cenuşie, înconjurată irevocabil de sârmă ghimpată. Aşa mi-a rămas în minte fotografia. Revăzându-o, am observat că în realitate cenuşiul era albastru deschis, deloc apăsător, păsările aveau aripile vesele, în mişcare, căciula era şapcă şi n-avea urechi, aveai spaţiu să respiri în poză, două pete de soare, una pe genunchiul puşcăriaşului, cea de-a doua suspendată în aer. Lipseşte şi sârma din cadru, dar mereu o văd acolo. Nu mi-ar fi trecut prin minte să leg micile zburătoare, cărora le stă atât de bine în pieţele publice cu fântâni arteziene, de-un gulag din Siberia. Şi totuşi în acea poză au sens.
Altă imagine, din aceeaşi serie: un Lenin din placaj stă atârnat în atelierul auto, lângă nişte izmene puse la uscat. În faţă e botul unei maşini vechi, probabil din anii 50. Alta: cal din zăpadă, grosolan sculptat. În dreapta, mai în spate, un bărbat gol, îşi toarnă un lighean cu apă în cap, probabil fierbinte pentru că ies aburi. În fundal se vede gardul cu sârmă ghimpată, nişte stâlpi, cerul albastru îngheţat. Nu-mi place. Redă fidel (presupun) atmosfera locului, dar nu-mi place. Am nevoie de istorisiri trecute prin filtrul lui Cehov sau Makine pentru a putea înghiţi un asemenea loc.
O fotografie în alb negru care mă îngheaţă şi mai mult, de Alex Majoli, tot de la Magnum. Atmosferă întunecată, de frig uscat, clădiri cenuşii în spate, o siluetă neagră de câine care aleargă, două şine de tramvai în faţă, neclare. Vreau să cred că după acele ziduri depresive erau oameni înghesuiţi lângă aragazele aprinse, cu căni mari de ceai aburind şi pahare de votcă. Asta mi-ar fi plăcut să o fac eu.
Poza unei poloneze, Malwina Toczek: Lumină ambiguă, stranie, sticloasă, ruptă în partea inferioară, dezvăluind pe asfalt o bicicletă desenată cu vopsea rozalie. Sus e o altă bicicletă, de data aceasta reală, cu umbră cu tot; nu se vede decât vag omul de pe ea, probabil o femeie tânără. Fotografia e cât se poate de ,,incorectă“ şi smucită, o fracţiune de secundă surprinsă prin ochelarii de văzut viaţa în roz, într-un parc însorit, suprarealist. S-ar potrivi de minune cu o melodie de Tori Amos.
Săptămâna ce tocmai a trecut am văzut în Braşov o vulpe crăcănată, într-o fotografie făcută de Mihai Moiceanu în Patagonia. Seamănă mult cu soţia-vulpe dintr-o fabulă de David Garnett şi s-ar potrivi de minune cu un iepure mov, pitulat într-un dreptunghi vertical, verde-stins, dintr-o poză expusă la Berlin.