Proiectul XXX (voi alege un titlu răsunător);
Subiecţii: necunoscuţi de diferite naţionalităţi, vârste, sexe, numere la pantofi, credinţe religioase;
Numitor comun: logoree cronică fără parteneri de discuţie
Locaţii: străzile aglomerate şi podurile din Paris
Motivaţie: XXX (încă nu ştiu de ce ar trebui sau de ce vreau să pozez asemenea trecători)
Bărbaţii care nu vorbesc singuri pe străzi fac grevă, sunt în pauze lungi de masă, lâncezesc prin cafenele gesticulând moale, ca nişte domnişoare cu pudeli roz, se îmbată cu vin şi calvados, dimineţile de luni dorm mahmuri în autobuze sau se aruncă în faţa metrourilor. Câtă risipă! Mă rog, asta am înţeles eu din ce mi s-a povestit. Nici autobuze pline de beţivani ce vorbesc pe nas n-am văzut la Braşov, doar doi care vomitau la unison pe scaunele din spate, dar indivizi ca aceştia din urmă n-aş vrea să pozez. Mult mai interesant ar fi un autobuz întreg cu bărbaţi sticloşi la ochi, bale pe bărbie (şi două, trei doamne coafate, pentru coloratură, la fel de cheaune). Ar ieşi un proiect de toată frumuseţea pe care aş putea să-l vând unei asociaţii a alcoolicilor anonimi. Dacă am norocul să dau lângă şofer şi peste un chiuhuahua beat, desigur, cu un stăpân denaturat la capătul lesei, atunci voi vinde pozele actriţei Brigitte Bardot. Totuşi, într-un astfel de autobuz, oricât de civilizaţi sunt francezii, nu ştii ce se poate întâmpla. Un domn grevist de profesie, poate că se va enerva la culme că îi încalc dreptul constituţional de a sforăi cu fruntea lipită de bara scaunului din faţă. Asta pentru că aparatul scoate la declanşare sunete de genul zdrong, zdrong, şi nici un francez adormit nu vrea să audă la ureche, în drum spre casă, zdronguri, zdronguri.
În apropiere de locul în care mă prefac că muncesc (prin urmare eu, din Balcani, m-aş înţelege de minune cu francezii), locuieşte un domn cu turul pantalonilor jalnic atârnat, stăpân de doberman maro. În fiecare dimineaţă îi văd pe cei doi mergând oarecum anapoda, alunecând şchiop pe stradă. Primul din motive bahice, cel de-al doilea de foame. Şi totuşi patrupedul acesta trist îi amuză pe trecători, pentru că se strecoară pe burtă pe sub poartă, în urma stăpânului, imitându-i mersul, aşteptându-l apoi cu orele la uşa barului din apropiere. Dugheană sinistră cu mese de plastic.
Dintr-un banc răutăcios am aflat că Franţa este împărţită, din considerente administrative, „în regiuni, departamente, municipalităţi, oraşe, comune, sate, cafenele, baruri şi plăci ceramice de pardoseală“. Tot în această glumă proastă se mai spune: „Principalele exporturi ale Franţei sunt, în ordinea importanţei: vinul, armele nucleare, parfumurile, rachetele teleghidate, şampania, lansatoarele de grenade, avioanele de atac şi brânza“.
Nu cred că lucrurile stau întocmai aşa, pentru că până la vârsta de şase ani, copiii franţuzilor umblă după ei cu iepuri lungi de cârpă, le rod urechile şi labele atunci când le cresc dinţii, îi folosesc pe post de armă atunci când se caftesc la groapa de nisip. O întreagă naţie de francezi mititei în scutece sau pantaloni scurţi, apropiaţi afectiv de cârpa colorată, pufoasă. Mi-e greu să-i vizualizez la maturitate blocând strada La Fayette, Rue Monsigny, Place Etienne Pernet sau bulevardul l'Arc de Triomphe cu tractoare, bând zece sticle de vin pe seară sau exportând rachete teleghidate, deşi la urma urmei rachetele sunt jucării pentru oameni mari. Poate că de asta vorbesc mulţi pe stradă, singuri, pentru că adulţii au renunţat la iepuri. Dacă ar umbla şi la maturitate cu ei pe stradă, dosiţi sub haină, n-ar mai purta monologuri schizofrenice sau maniaco-depresive, ci dialoguri interesante. Desigur, pentru trecătorii sănătoşi, un om care bolboroseşte cu nasul băgat în jachetă ar părea că e dus cu pluta pe alte tărâmuri, fiind bănuit că vorbeşte cu Vocile. Dar nu e aşa, omul în cauză discută amical cu iepurele. Îi şopteşte în urechile de cârpă tot ceea ce-l apasă pe creier şi pe organul numit inimă.
Sunt curioasă câţi dintre cei care vorbesc singuri sunt francezi, câţi de alte naţionalităţi, pentru că străinii sunt nevoiţi să răspundă la întrebări stânjenitoare dacă vor acte de şedere la Paris. De exemplu trebuie să spui dacă ţi-e teamă de întuneric, dacă auzi voci, dacă vrei să ucizi pe cineva. Bănuiesc faptul că toţi străinii, indiferent de cetăţenie, religie, sex, apartenenţă la organizaţii militare sau paramilitare, sănătoşi sau din tagma celor duşi cu pluta răspund: Nu mi-e teamă de întuneric, Nu aud voci, Nu vreau să ucid pe nimeni. Altfel nu pupă nici-o ştampilă pe acte!
Şi în Germania oamenii poartă monologuri, dar nu cu voce tare, pentru că: „grijulii cum sunt nemţii ar fi chemat urgent salvarea sau mai multe salvări deoarece sunt convins că toţi din public vorbeau singuri dar nu lăsau să se audă“. Citat dintr-un fotograf care vizita o expoziţie de-a lui Nachtwey. Li se întâmplă des să comenteze cu voce tare imaginile altora, chiar şi mie, deşi nu sunt fotograf de rasă pură, ci o corcitură între născocitorii de poveşti de adormit oamenii mari şi mânuitorii de aparate cu filme de 35 mm. Mulţi fotografi atunci când văd pe stradă imaginile gata încadrate îşi spun (unii cu voce tare, alţii mai înţelepţi în gând): Uite o poză frumoasă! Cei din jur nu vor vedea deloc fotografia, pentru simplu motiv că nu va fi nici o hârtie acolo, doar nişte necunoscuţi strânşi în jurul unui canal, cu capetele aplecate, holbându-se în hău. Sau o tânără cu cozile atârnate peste glugă ce pentru câteva fracţiuni de secundă se uită la iepurele desenat pe poartă. O poartă veşnic închisă, după care bănuiesc o magazie goală, eventual cu câteva lăzi rupte, şobolani şi priviri fosforescente de pisică albă cu pete gălbui.
Acelaşi vizitator de expoziţii, de data aceasta în America: „ André Kertész! mama lui, că ajunsesem de vorbeam de unul singur cu voce tare - dar asta este normal în New York,
aşa că am fost ignorat de ceilalţi vizitatori care vorbeau şi ei singuri cu voce tare dar şi eu i-am ignorat“.
Din păcate într-o serie cu oameni care discută aprins cu ei înşişi nu s-ar desluşi tocmai bine vorbele şi situaţia. Privitorii ar putea să înţeleagă eronat că subiecţii au fost pozaţi cu gura deschisă dar tăcând, alungând muştele cu gesturi largi, sau polemizând cu cineva din afara cadrului. Nu? Că doar nu o să umblu după mine cu o pancartă cu litere mari, roşii: Acest necunoscut vorbeşte Singur!, pe care să o strecor pe furiş lângă omul în cauză, apoi să-l pozez rapid cu aparatul zdrăngănitor, urmând să fluier cu ochii după avioane în cazul în care o să-mi surprindă tactica mârşavă.
La fel de interesant ar fi şi un proiect despre oamenii cu acufene, cei care sunt chinuiţi de nălucile sonore din urechi, de la ţiuiturile banale, la zgomotul monoton de valuri ce se sparg de ţărm sau orchestrele care fredonează fals. Da, există oameni cât se poate de sănătoşi psihic, care din când în când aud tromboane, flaute sau viori scârţâind exasperant, deşi în jurul lor nu este nici o orchestră, nici un casetofon deschis. Oricât de compătimit ar fi aceştia, cunosc o femeie care ar da pe loc vâjâitul de tren din urechea ei stângă, pe tromboanele din urechile altora. Cum se poate fotografia aşa ceva?
Tot la Paris sinucigaşii au abandonat bunul obicei de a se arunca în Sena, de pe romanticele poduri, adoptând metrourile, spre dezamăgirea turiştilor şi a fotografilor. În ruptul capului n-aş vrea să pozez un trup încordat, ce aşteaptă sosirea trenului chiar la gura tunelului, la intrarea în staţie. Acolo are viteza mai mare. Mi s-a spus că 35 de minute durează strângerea maţelor şi a altor organe răspândite pe şine, un fapt ştiut de toată lumea, pentru că atât se afişează pe tabele întârzierea metroului. Destul de des francezii întârzie la facultate sau la birouri câte 35 de minute, şi nu pentru că ar lungit-o la cafea.