23.10.2005

Iarna, după o dimineaţă cu fulgi somnoroşi ce se topiseră înainte de-a atinge pojghiţa rămasă de noaptea trecută. Soarele îmi bătea undeva din faţă, de trebuia să ţin ochii strânşi la fel ca o cucuvaie ziua. Împreună cu alţi copii ne plângeam de milă că nu putem să facem un om de zăpadă, deşi aveam un morcov degerat pe post de nas, şutit dintr-o cămară, o şapcă bătrână, ruptă, care oricum ni se părea mai acătrii decât o oală bătrână, ruptă, pentru că nicăieri nu văzusem pe stradă bărbaţi care să poarte pe cap ulcele sau castroane de mâncat ciorbă de fasole, oricum nu ne încântau prânzurile lungi şi inutile în care erau obligaţi să sorbim din linguri lichide fierbinţi, cu gust de borş, bulion şi legume storcite, invariabil abadonate pe marginea farfuriei. Prin urmare şi omul nostru ar fi urmat să aibă şapcă pe cap, deşi ştiam că în primăvară capul de sub ea ar fi urmat să se topească. Numai că în acea dimineaţă a fulguit prea puţin, a fost mai mult o pulbere rece şi înşelătoare, cât să acopere gheţuşurile din faţa blocului.

Cum spuneam, la un moment dat soarele bătea din faţă, aveam ochii mijiţi, nasul încreţit şi pumnii ridicaţi războinic către nu mai ştiu cine care îmi strigase nu mai ştiu eu ce. Apoi le-am văzut. Patru erau, de toată frumuseţea. Două mari şi rotunde, una mijlocie şi ultima mică de tot, cu urechi şi coadă lungă. Se întindeau spre mine, mergând vesel, trecând peste capacul de canal, o pungă goală şi-o mănuşă verde. Sau nu, cred că era albastră. M-am tot uitat la umbre până când m-au atins, depăşindu-mă, lăsându-mi la vedere spinările a doi vecini plicticoşi, cu odrasla lor nesuferită şi potaia care lătra isteric ori de câte ori nu-i convenea ceva la tine. Toată ziua nu mi-a mai trebuit om din bulgări uriaşi, m-aş fi mulţumit cu umbre imense, de forme diferite, să zicem de Moş Gerilă, de portocale, elefanţi cu fustiţe, şoricari cu fustiţe, de trompete şi patine. Normal că n-am văzut aşa ceva, chiar dacă la un moment dat m-am lovit cu fruntea de-un stâlp de-au început să se învârtă stelele verzi în jurul meu, şi nu era încă noapte.

Toate pe care le-am văzut iarna, indiferent de era ger sau aer călduţ afară, amorţit, mi-au lăsat senzaţia de toropeală, de ghem de lână şi de bucătărie cu focurile aprinse la aragaz. Şi miros de ceai fierbinte de mentă. Dacă nu mă înşeală memoria, într-o altă iarnă, privind o altă umbră, de data aceasta de copac subţire, tânăr, mi-a venit să-i leg fularul meu de trunchi, într-un loc unde am hotărât că e gâtul. Pe zăpada vag albăstruie mă vedeam şi pe mine, peste urmele lăsate de ghete. M-am întors acasă şi fără mănuşi, spunând că le-am uitat pe derdeluş, fără să povestesc deloc de copacul alb, de două ori mai înalt ca mine, care avea fular verde şi două mănuşi cu fluturi de lână care s-au atârnat aproape singuri în crengi. Ar fi considerat că seamănă prea mult cu cele uitate de mine, în plus mi-ar fi spus că n-au nevoie copacii de fulare, pentru că ei nu răcesc, şi m-ar fi întrebat ce-am căutat singură în pădure. De aici ar fi urmat alte încurcături, pentru că ar fi trebuit să le mărturisesc că-l căutam pe lup, nu pe cel din Scufiţa Roşie, eram destul de mare ca să ştiu că ăla era scorneala unor fraţi care inventau poveşti de adormit copiii răi, ca să viseze urât. Eu căutam fiara care înghiţise un copil cu cizme cu tot, aveam şi praştie în buzunar, deşi nu o foloseam cum trebuie, nimerind mereu pe lângă. Însă asta e o altă poveste. În plus au trecut o viaţă de câine şi una de pisică de când am înfofolit copacul (probabil stejar), dacă m-aş duce acum acolo, sigur n-o să-mi mai găsesc fularul şi mănuşile.

Obişnuiam să mă mai holbez la umbrele lăsate de porţi, balustrade, de câini şi de copii. Cineva mai mare mă minţise că dacă o să stau câteva ore cu ochii căscaţi la un brad, o să pot vedea cum umbra lui o ia la goană peste dealuri, după iepuri şi sănii. N-am stat să mă întreb de ce tocmai după iepuri, ce să facă umbra unui brad cu ei. Nu mi s-a părut nimic suspect, doar că de fiecare dată oboseam să mă uit.

0 comentarii

Publicitate

Sus