„Căci femeile acelea ştiau că, pentru a fi frumoase, trebuia, cu câteva clipe înainte ca bliţul să le orbească, să pronunţe tainicele silabe franţuzeşti cărora puţine dintre ele le cunoşteau înţelesul: "pe-tite-pomme...". Ca prin farmec gura, în loc să li se întindă într-un rictus neliniştit, se rotunjea graţios. Astfel tot chipul le rămânea transfigurat. Sprâncenele li se arcuiau uşor, ovalul feţei se alungea. Spuneau petite pomme şi o undă de fericire îndepărtată, de vis, le voala privirea, trăsăturile, lăsând să plutească pe clişeu lumina palidă a zilelor de demult. O astfel de vrajă fotografică cucerise încrederea celor mai felurite femei“.
Aşa începe Andrei Makine Testamentul francez. O carte despre un puştan ce în Siberia visa la Franţa ca la o Atlantidă, iar la maturitate, ajuns la Paris, tânjea după bunica rămasă în Rusia, crezând inocent că ea nu va muri niciodată. Tot pe la început, doar în treacăt, Makine a scris despre portretele unei femei cu ochi cenuşii. „Mai întâi tânără, în albumele mai vechi, cu zâmbetul pătruns de vraja misterioasă a lui petite pomme. Apoi cu vârsta, în albumele din ce în ce mai noi şi mai apropiate de vremurile noastre, expresia aceea se estompa, nuanţându-se cu un văl de melancolie şi de simplitate“. O franţuzoaică ajunsă prin acele meleaguri le învăţase pe toate taina lui „petite pomme“.
Eu auzisem doar de varianta prunei, de doamne şi domnişoare din provincie, generos rujate, sfătuite să-şi ţuguiască buzele în faţa aparatului. Dânsele credeau că sunt seducătoare rostind „pruuuunăăăă“, apărând după developarea filmului cu obrajii supţi, cu două scobituri de-o parte şi de alta a gurii, cu perişori de mustaţă deasupra, şi priviri languros-caraghioase. Zeci şi zeci de perechi de buze înroşite şi lucioase, scoase agresiv în faţă, ca şi cum ar vrea să se lipească cu un muaaaa lipicios de obraji masculini, pe guri, urechi şi frunţi de domni ce vor ţine în mână portretele dăruite cu dedicaţie.
Cam de cinci ani colecţionez sporadic poze cu rudele decedate ale altora, bunici, străbunici, unchi şi mătuşi, fini, cumnaţi, domnişoare de pension, ofiţeri de cavalerie, soldaţi din primul şi din al doilea război mondial, copii cu boneţică ce acum ar trebui să aibă cel puţin 90 de ani, dacă nu cumva au şi plecat la culcare în ţărâna rece. Le găsesc în magazinele cu vechituri, îngrămădite în teancuri, băgate într-o vază groasă de porţelan verzui, pe plăci de patefon, de unde ar putea să se audă vocea Mariei Tănase, sau pe lângă bibelouri ciobite şi urşi decrepiţi. La anticariatul italianului de pe Hirsher, la târguri, atunci când mă nimeresc la ele, sau pe străduţele din Lipscani. 20.000 sau 50.000 de lei un ofiţer smirnă cu mustaţa în furculiţă, ţeapăn lângă logodnica sa cu pălărioară cochetă, amândoi caraghios de serioşi, cu un carton pictat în spate, ca décor. 100.000 o doamnă albită la tâmple, plină de danteluri şi fundiţe, cu crinolina înconjurând-o generos. Femei greoaie cu mâinile ca nişte lopeţi de întors pâinea în cuptor, îmbrăcate frumos duminica, cu o eleganţă provincială, şezând cu spinarea dreaptă lângă soţi, în faţa aparatului cu burduf. Niciodată n-am văzut pe buzele lor rigid lipite acel magic petite pomme, ghiceam în schimb gânduri despre grădina cu varză şi tomate, ce rămăsese de plivit, borcanele cu dulceaţă amară, lemnele stivuite lângă soba din bucătărie.
Un amic îmi spunea că-i salvez de la uitare pe toţi acei necunoscuţi, părăsiţi de rudele lor în poduri şi apoi vânduţi pe mai nimic o dată cu vechiturile din casa primită moştenire. După ce moare un bătrân iar cei rămaşi în urmă îşi împart averea, resturile sunt depozitate în pod sau în cămară. Până când cineva îşi suflecă mânecile şi deretică. Pentru câteva clipe e intrigat şi chiar înduioşat de toate acele chipuri răsărite din norii de praf, ba chiar se gândeşte cui ar putea să le dăruiască. N-are cui, dar parcă n-ar vrea nici să le arunce. Poate că va scoate un ban pe ele, aşa că le vinde împreună cu râşniţa galbenă de cafea, fierul de călcat cu cărbuni, plăcile zgâriate şi gulerele de blană mâncate de molii.