Un oraş creştin. O arhitectură extremă. O proiectare pro bono

Cu cîtăva vreme în urmă, mai tînărul meu coleg Sebastian Boţic şi cu mine plănuiserăm o antologie de texte care să definească modul în care feluritele ideologii aflate la lucru în lumea politică actuală influenţează politicile urbane (aşadar producţia, administrarea şi utilizarea de spaţiu locuit întreolaltă, cotidian, de către comunităţi, grupuri umane şi indivizi), spaţiul public şi privat, respectiv containerele lor edificate, reunite sub specia arhitecturii. Politici, respectiv oraşe şi arhitecturi influenţate de aceste politici.

Zis şi făcut. Am lansat un call for papers, rămas aproape fără răspuns (lumea e ocupată cu lucruri mai importante decît cercetarea, mai ales dacă truda nu e răsplătită în bani, ci doar în capital simbolic, de notorietate între colegi). Din cele cîte se întindeau pe spectrul ideologiilor şi pe care colegul Boţic, urbanist şi aproape-politolog, mi le înşiruise drept ţinte posibile, eu mi-am propus să scriu strict despre o perspectivă creştină asupra oraşului şi arhitecturii sale. Cu alte cuvinte, îmi propusesem să sumarizez şi să mai îndrept pe ici-colo cele deja scrise în cărţile recente Poverism - Pentru reîncreştinarea zidirii şi, respectiv, Retrofuturism/Spaţiul sacru astăzi (un dialog cu Arhiepiscopul Chrysostomos de Etna, CA, apărut anul trecut la Editura UAUIM şi din care am publicat fragmente în Dilema veche). Cîteva observaţii preliminare şi precauţii metodologice înainte de redactarea capitolului ce îmi revine. El va lua, nu mă îndoiesc, ceva mai mult spaţiu decît cel al articolului de revistă, acesta, care îi precede cumva naşterea. O perspectivă creştină nu este acelaşi lucru cu o perspectivă democrat-creştină. Este destul de veche şi de lămurită distincţia între cele două ipostaze, pentru a o mai relua eu aici: nici în lumea catolică, şi nici în cea ortodoxă a fi creştin nu înseamnă a fi înregimentat politic în ceea ce, prin forţa lucrurilor, nu are cum să fie decît - reductivă - o ideologie. Perspectiva creştină este, prin chiar definiţia termenului, una holistică: creştinul năzuieşte să fie, să devină sau să rămînă om întreg, prin urmare nu îşi poate propune să se scindeze (doar) într-o fracţiune de sine, de stînga, de dreapta sau de centru. Astfel, şi perspectiva pe care el o va proiecta asupra temei în chestiune nu are cum să nădăjduiască a fi altfel decît completă.

O perspectivă creştină vede proces şi devenire acolo unde altele văd doar obiecte şi stagnare; vede aceeaşi demnitate a facerii peste tot: în natura (di)ferită de aşezare, ca şi în natura oferită pentru aşezare. Aceeaşi demnitate se străvede, telescopată ca scară a lucrurilor doar, în trasarea urbei şi în zidirea ei, în parcul public ca şi în grădina privată, în coloană ca şi în stîlpul de prispă. Nu este creştin să tratezi centrul ca fiind superior periferiei: cartierul de lux - ca fiind superior, din punct de vedere urban, mahalalei (şi, deci, mai îndrituit la servicii comunale, investiţii şi vizibilitate); palatul - ca fiind superior locuinţei celei mai umile a comunităţii; în fine, nu e creştin să privilegiezi spaţiul privat - ca fiind superior celui public sau invers.

O perspectivă creştină asupra urbanităţii este una participativă, avînd drept unităţi elementare familia (pentru spaţiul privat, cuprinzînd în grija ei deopotrivă pruncii şi vîrstnicii), respectiv comunitatea parohială (unitatea de vecinătate rînduită împrejurul unui lăcaş de cult proxim, în vederea aceloraşi griji caritabile ca şi familia, dar extinse la scara grupului social). O notă aparte fac aici comunităţile emigrate (aici sau de aici), asupra cărora avem a discuta separat, sub specia locuirii pe traiectorie.


Arhitectură extremă

Tehnologia cu ajutorul căreia construim astăzi nu trebuie să ne împiedice a mai gîndi arhitectura în termenii unei croieli potrivite cu mediul. Lumea este plină de imagini de prestigiu care forţează limitele materialelor, jertfind confortul pe altarele imaginii de putere. Fireşte că se pot construi turnuri de sticlă în Dubai şi, desigur, performanţele sticlei au ajuns în proximitatea materialelor cu bună rezistenţă la variaţiile termice. Dar niciodată sticla nu se va comporta la fel de bine ca materialele care, dintru bun început, au asigurat o comportare termică potrivită zidului plin. Deja ştim că resursele noastre de energie sînt limitate şi, acolo unde încă există, vin inclusiv cu agende politice împovărătoare. Abia zilele trecute Ministerul Mediului a descoperit că resursele de energii regenerabile ne sînt la îndemînă şi urmează să propună politici de încurajare a utilizării acestora. Nu doar Ministerul Mediului trebuie să sprijine acest proces inevitabil, ci şi finanţele, pentru că bunele politici se implementează nu apelînd la disponibilitatea investitorilor şi nici cu anasîna, ci prin inteligenţa taxării. Spre pildă, obligativitatea apelului la cel puţin o sursă de energie alternativă trebuie introdusă ca obligativitate legală pentru orice construcţie din România, sau cel puţin pentru cele dincolo de o anumită dimensiune (şi pentru toate cele publice). O reducere de taxe pentru cei ce o fac trebuie, de asemenea, să însoţească obligativitatea, pentru ca, în planul de afaceri, folosirea acestei tehnologii "verzi" să sune comparabil în costuri cu metodele energofage "tradiţionale" (căci avem şi tradiţii proaste, care au ucis buna gîndire autonomă a arhitecturii celei de dinainte de modernitate). Dimpotrivă, o taxare suplimentară, peste preţurile deja prohibitive ale gazului şi electricităţii, trebuie să grăbească procesele de conversie la utilizarea energiilor alternative. "Dincolo", energia solară şi pompa de căldură sînt norma. Casele care nu utilizează nici un strop de energie din reţele sînt din ce în ce mai dese şi mai impecabil proiectate; ne soseşte, în fine, chiar ca reţetă de lifestyle, casa (ori gospodăria, mai corect spus) care nu numai că nu fagocitează, dar mai şi generează ceva energie. Este de nepermis ca, în locuri binecuvîntate de Dumnezeu cu bună expunere, cu soare şi vînt, să arzi păcură în uzine spre a produce "agent termic".


Principii de proiectare

Ştim, de asemenea, că, şi la noi, clima se schimbă spre ipostaze extreme, cu variaţii bruşte. Sudul ţării se deşertifică. Pădurile nu se mai refac decît prin voinţă politică (deocamdată absentă), întrucît am depăşit de mult limita de înlocuire "naturală" a acestei resurse vii. Prin urmare, arhitecţii trebuie ei înşişi să îşi reconsidere modelele de proiectare. Argumentul imaginii occidentale nu mai funcţionează: priviţi, vă rog, arhitectura occidentală curentă şi veţi vedea că, la noi, se construieşte încă după imagini, adeseori pauper asimilate, ale arhitecturii interbelice sau imediat postbelice, de la clădire înaltă de birouri la vilă.

Faţadele inteligente, care acumulează şi stochează energia diurnă a soarelui, dublează inserţia totală sau parţială în sit. Ar trebui, poate, să ne gîndim la arhitectura bordeielor nu doar ca la o formă pauperă de arhitectură (ceea ce a fost, în ipostazele prezente în Muzeul Satului, de pildă), ci şi ca la o formă contemporană de ecotectură, pentru că absenţa zidurilor face dintr-o asemenea locuinţă un creuzet de conservare a energiei interne a edificiului.

Ne trebuie umbră şi răcoare. Soluţia nu o reprezintă aparatele de aer condiţionat, uzinele de aerisire care consumă frenetic energie electrică, la preţuri exorbitante. O casă bine proiectată, chiar şi în condiţii de deşert, nu are nevoie de recele artificial (care, sîntem pretutindeni avertizaţi, dăunează sănătăţii). Deci, însăşi forma de articulare volumetrică a clădirilor trebuie să se schimbe. Mi se pare de domeniul evidenţei că nu trebuie să mai folosim terasele doar pentru imaginea "modernă" (adică desuetă stilistic, dacă alt argument nu mi se acceptă) şi că streşinile caselor trebuie gîndite astfel încît să asigure o umbrire corespunzătoare diagramelor de însorire maximă, în plus faţă de ceea ce ştiam că este de cuviinţă în spaţiul românesc. O simplă privire aruncată peste graniţă, la arhitectura vernaculară din Bulgaria, Grecia sau Turcia, ne va învăţa cum se gîndeşte o streaşină extinsă prin console de lemn şi cît de expresive pot deveni aceste console. Dacă ne mutăm climatic către sud, trebuie să urmăm şi arhitectural modurile de rezistenţă la excesele climei pe care aceste zone le ştiu deja şi pe care arhitectura vernaculară le ţine minte, încă şi încă.

Plinul este mai păstrător decît golul. Trebuie păstrată o proporţie cumpănită între vitrare şi suprafeţele de zid, opace. Şi, mai cu seamă, trebuie să utilizăm curţile interioare. Ventilarea bună a spaţiilor interioare se face orientînd clădirea şi toate unităţile ei autonome (apartamentele, bunăoară) spre cel puţin două puncte cardinale. În Orientul Mijlociu, există şi alte forme de ventilare a aerului, care folosesc mişcarea ascensională a aerului prin puţuri de ventilare între subsolul care poate să conţină şi o suprafaţă de apă şi nivelurile de deasupra. Curţile de lumină ale blocurilor noastre interbelice joacă şi acum, cu bună chibzuinţă, un asemenea rol binefăcător. În orice caz, adunarea în masive construite, principiu opus izolării casei cu patru faţade, conservă mai bine energia. Curţile interioare asigură umbra şi răcoarea în interiorul unităţii de locuit sau de vecinătate, pe de o parte, dar, de asemenea, conferă intimitate acesteia în raport cu spaţiul public. Poate că trebuie să renunţăm deja, prin planurile de urbanism pe care le propunem, la casa izolată pe terenurile din ce în ce mai mici şi să dăm o şansă locuinţei-ocol, introvertite, sau ansamblului cu grădină şi cu umbră interioare. Villa romană ştia toate aceste principii şi nu e nici o ruşine să recunoaştem că ea are dreptate, şi arhitectura de astăzi - nu.

Ne trebuie verdeaţă. Dacă totuşi folosim terase, bine este să o facem în vederea folosirii lor ca suprafeţe înverzite, suprafeţe care trebuie să împînzească şi faţadele care trebuie să fie umbrite. Dacă plîngem dispariţia zonelor verzi, trebuie să acţionăm nu interzicînd construirea, ci folosind inteligent suprafeţele destinate acestora. Includerea de grădini interioare a devenit de mult un instrument în arhitectura de birouri (da, de clădiri verticale multietajate!), atîta doar că noi ne uităm doar în cărţile vechi de arhitectură, nu la cele mai recente exemple potrivite! Or, o grădină viabilă nu este doar o grădină pe sol şi deci nu trebuie automat redusă suprafaţa construită. Ele pot fi şi suprafeţe verticale înverzite (faţade şi garduri, dar chiar structuri de multe niveluri, traversabile prin interior ca o promenadă arhitecturală). Pot fi "înverzite" suprafeţe existente, pot fi recuperate pentru oraş ca parcuri neasemenea orice ipostaze construite şi, acum, neutilizate. Din suprafeţe radiante, faţadele de blocuri pot deveni "plămîni" ai urbei. Viaductele de lîngă opera de la Bastille, din Paris, ne oferă o astfel de soluţie, iar politica oraşului Bonn, de deliberată plantare de spaţii verzi pe terasele blocurilor, o alta.

Materialele de construcţie, texturile şi culorile acestora pot fi, de asemenea, clapele unui instrument la care se poate "cînta", de către arhitect, o muzică răcoroasă. Materialele naturale - pămînturile, în primul rînd, de la cel nears pînă la ceramici, dar şi piatra sau lemnul cel viu - sînt aici, ne aşteaptă să ne venim în fire. Ne aşteaptă pe noi, arhitecţii, să încetăm de a mai fi agenţi de vînzări ai unei decerebrate industrii care împute locurile, spre a face ciment şi betoane de care, apoi, nu mai putem scăpa. De ce trebuie betonată Delta Dunării, cînd se pot construi case bune pe fundaţii de piloţi şi piatră, ca întotdeauna? De ce trebuie betonat muntele, cînd piatra şi lemnul sînt chiar acolo, sub ochii noştri arşi de "lumina" modernităţii celei defuncte? Întrebările din urmă sînt retorice oriunde altundeva decît în România şi în alte patrii bananiere. Ca unul care am scris normativele arhitectonice pentru Delta Dunării, ştiu ce rezistenţă întîmpină oricine pune în criză o "tradiţie" greşit constituită pe baza unei ideologii a "modernizării", căreia comunismul nu i-a fost decît forma cangrenată. Ştiu, de asemenea, cu cîtă uimire descoperă colegii mei virtuţile modelatoare ale pămînturilor şi cum proximitatea cîte unei cetăţi, precum cea de la Argamum (Capul Doloşman, Jurilofca), pune, după două mii de ani de rezistenţă mîndră, aceleaşi întrebări pe care le pun şi eu aici. Într-un fel, acest text este şi un omagiu indirect adus Fundaţiei Habitat şi Artă în România şi tuturor celor care, de cîteva veri încoace, ne învaţă încet, aproape împotriva voinţei celor cărora astfel de experimente le redescoperă propriile tradiţii, că arhitectura trebuie să se schimbe şi la noi, pentru a se potrivi - şi împotrivi, cînd trebuie - locului şi climei. Dacă locul şi clima devin extreme, la fel trebuie să se regîndescă pe sine şi mediul nostru construit. Dacă gîndirea critică a expiat, ucisă de fascinaţia producţiei de tehnologie netrebuitoare, ea trebuie reinventată.


Arhitectura săracă

Brusc, sărăcia a revenit la modă. În plus, dezastrele naturale, pe care şi noi le experimentăm surprinşi anul acesta, migraţiile ne pun în faţa unor situaţii care păreau de neconceput sau care nu aveau cum să ni se întâmple chiar nouă. Localizată sub minimalismul lipsit de misiune socială şi centrat mai degrabă pe un autism al expresiei "lipsite de estetică" (i.e. o formă de extrem modernism), arhitectura dedicată acelor segmente sociale care scapă atenţiei arhitectului plătit cu procente din costul lucrării proiectate a devenit dintr-o dată la modă. Desigur, o anumită cochetărie cu "poporul", marxisme de felul celor predate de unii care şi Porsche-ul şi-l cumpără roşu, precum un foarte prizat cercetător critic comunist al capitalismului (Fredric Jameson), toate acestea sunt o constantă a "rezistenţei" intelectuale americane, mai cu seamă în universităţi.

Ceea ce începe să se vadă acum este faptul că organizaţii non-profit, fundaţii şi alte forme de voluntariat angajat există în câmpul arhitecturii rezidenţiale; mai mult chiar, produsul muncii lor, atât de modest în definitive, tinde să fie acaparat de mainstream architecture, care, aşa precum putem extreme de lesne observa în volume precum The Next House, fagocitează o asemenea expresie arhitecturală propunând-o drept model de urmat pentru viitor.

Astăzi, problema activismului social în statele occidentale dezvoltate priveşte, poate, aspecte marginale ale acestei probleme: adăposturi - temporare sau nu - pentru persoanele fără adăpost, dar există un domeniu care uneşte atât pe cei din vest (incluzând aici şi Japonia), cât şi pe cei din est: locuinţa de urgenţă, devenită necesară imediat, în mari cantităţi, ca urmare a unui cataclism sau a unui război. Cutremurele din Turcia şi Grecia, de pildă, au îngăduit dramei pe care dispariţia locuinţei o presupune să capete proporţiile unei crize majore. Răspunsul: adăposturi întinse pe zeci şi zeci de hectare^[1], fără nici un fel de preocupare alta decât adăpostirea cea mai elementară. Iată de ce este necesară o gândire preventivă, prospectivă, în care statul să finanţeze cercetarea şi să solicite edificarea unui număr de kit-uri de case suficient pentru asemenea situaţii^[2]. Arhitecţi precum Gans şi Jelacic (N.Y.) lucrează la un nivel şi mai elementar decât locuinţa de urgenţă destinată supravieţuitorilor unei catastrofe. Pornind, poate, de la premisa că persoanele fără adăpost nu sunt întotdeauna în această situaţie împotriva voinţei lor, ei au proiectat un astfel de adăpost a cărui natură temporară este şi mai apăsat evidenţiată decât în cazul unei case propriu-zise. Denumire de "extreme housing" se referă la un soi de adăpost care este "mai puţin decât o casă" şi asta, poate, pentru că mult mai imediat-urgentă decât o casă. Arhitectura de urgenţă trebuie să fie supusă cerinţelor vitezei (fie legate de fabricarea on-site, fie de asamblare a unor componente prefabricate), ale portabilităţii, precum şi - pe de altă parte - ale evanescenţei, din motive legate de propriul său statut ontologic. Mai mult, portabilitatea şi mobilitatea sunt cel mai adesea în relaţie de inversă proporţionalitate cu durabilitatea în timp^[3]. A se vedea, de pildă, structurile medicale proiectate pentru evenimente de felul celor de la 11 septembrie 2001, care folosesc camioane militare drept elemente "structurale"^[4].

Cu alte cuvinte, arhitectura gonflabilă, pliabilă, poate fi gândită în termenii permanenţei sau a durabilităţii componentelor sale, a materialelor din care sunt acestea constituite. Invers, arhitectura destinată a rămâne într-un singur loc este, sub imperiul urgenţei, gândită în termenii perisabilităţii. Materialele şi modul de concepţie în astfel de situaţii, cărora li se supune arhitectura de urgenţă, ne vorbesc despre efemeritate, despre disparenţă. Dacă aşezăm în dreptul acestui statut materialele lor predilecte - lemnul, pământurile - vom vedea că arhitectura contemporană privilegiază un nivel încă şi mai perisabil decât acesta.

Arhitecţii care investighează limitele perisabilităţii nu au întotdeauna la îndemână argumentul propriei tradiţii, aşa cum se întâmplă cu Shigeru Ban care, ca şi predecesorii săi metabolişti (din care se revendică, cel puţin în sensul gândirii ca posibilitate a unei arhitecturi temporare, sau aflată în mişcare). Japonezii sunt plasaţi deopotrivă în orizontul contemporaneităţii căreia i se adresează, cât şi în acela al arheologiei precedentelor locale. Or, templul de la Ise şi pereţii de hârtie sunt de găsit între aceste precedente cu putinţă de invocat. O asemenea utilizare îi plasează pe arhitecţii japonezi ai temporarităţii într-un orizont "retrofuturist", sau de conjuncţie a arhaicităţii cu postmodernitatea. Potrivit revistei Newsweek^[5], un nou material de acoperiş, rezistent la taifun, a fost făcut de doi profesori de la University of Delaware: paie de soia, fulgi de pasăre, ziare şi liant hidrofug. Folosirea baloţilor de paie, a împletiturilor de nuiele şi a altor materiale "provizorii" este consistentă încă şi în mediul rural românesc, cu deosebirea că ele servesc pentru construcţii şi adăposturi - anexe gospodăreşti - şi nu pentru locuinţe. Practic, "modernizarea" a alungat din arhitectura locuinţei rurale materialele naturale/locale şi tehnicile adiacente şi le-a înlocuit cu beton, tablă şi ferestre cu geam termopan. Combinaţiile stranii pe care le-am văzut folosite în anii 1990, ca de pildă structura de beton cu pereţi de chirpici, sau biserica mândră de la Urziceni (proiectată de mine), acoperită la repezeală cu carton asfaltat pentru că banii se isprăviseră de mult, dau seama despre această confuzie a folosirii materialelor, pe care arhitecţii au datoria de a o limpezi.

Există în această (re)arhitectură (termenul a fost impus, ca titlu de carte, cu privire la conversii, de Şerban Cantacuzino) un element deopotrivă extrem de contemporan, adăugabil "dezvoltării durabile", care coexistă însă cu unul arhaic, peren. Stadiul terminal al unei arhitecturi este adeseori privit drept oportunitate aurorală pentru altul. Un oraş sau o clădire pot servi drept sit (chiar reliefat) pentru o nouă întemeiere (de regulă, post-catastrofică), sau drept carieră de extracţie a materialelor refolosibile pentru altă aşezare sau edificiu. Uneori, o mai mult sau mai puţin inocentă eficienţă priveşte dezmembrarea clădirilor abandonate (una dintre priveliştile cele mai frecvente ale Bucureştilor anilor nouăzeci, şi una dintre sursele predilecte de cărămidă pentru noua arhitectură rezidenţială a anilor nouăzeci, în condiţiile preţurilor aberante a materialelor de construcţie). Eu însumi am folosit cărămida perfect conservată, cu ştampila purtând încă, mândră şi testamentară capsulă a timpului, numele producătorului interbelic. Am reciclat-o dintr-o demolare anterioară/învecinată, folosind-o tot într-o locuinţă deoarece era gratuită şi, evident, superioară cărămizii sfărâmate pe sfert care trecea drept "nouă", la momentul acela disponibilă pe piaţă.

Nimic triumfal în redistribuţia spaţială a relicvelor celui care s-a învins singur: aici, edificiile modernităţii, mai cu seamă a celei industriale. Ceea ce nu trebuie să împiedice folosirea creativă a oricărui material de construcţie natural sau artificial, nou sau reciclat, indiferent de "funcţia" lui anterioară. Avem la dispoziţie întregi "cariere" de asemenea materiale, aşa cum proiectul de la Călăraşi a demonstrat-o într-un chip pe care nu mă sfiiesc să îl numesc - cu nostalgie, dată fiind exilarea lui din oraş - remarcabil.

Una dintre cele mai grave probleme ale societăţii româneşti contemporane este lipsa oricărei preocupări pentru locuinţele sociale în adevăratul sens al termenului, adică acelea pentru asistaţii de către comunitate - fie aceasta mare/naţională, fie, mai degrabă, aceea locală. De asemenea, într-o ţară pândită de spectrul cutremurelor devastatoare, nici o preocupare de investigare a domeniului locuinţelor de catastrofă. Iată de ce, din vreme în vreme, orice fenomen cataclismic îi prinde nepregătiţi pe guvernanţi sau edili locali, iar răspunsul dat de aceştia este lamentabil: se fac, adică, celor calamitaţi, locuinţe pe durate lungi, costisitoare şi, inutil să o mai spunem, urâte. De unde ar trebui să fie o preocupare strategică pentru orice administraţie responsabilă, situaţia se rezolvă la mica înţelegere, meschin şi fără perspectiva de ansamblu. La concursuri, în vreme ce afară stau sinistraţii, se cere drept criteriu "specific local". Un singur curs dedicat locuirii extreme şi arhitecturii de urgenţă îl predau eu la UAUIM. Nu am ştiinţă despre vreun efort concertat al autorităţilor de stat sau locale de a identifica pe cei ce ar putea oferi soluţii - de la arhitecţi şi constructori la posibili donatori şi armată. Recent, preşedintele OAR mi-a împărtăşit preocuparea d-sale în faţa acestei forme îngrozitoare, iresponsabile de autism.

Nu trăim vremuri ale generozităţii ori ale dăruirii de sine creştine (ori barem social-democrate). Acum lucrează lupi şi vulturi hoitari, cât încă mai e oarece de capturat sau de fagocitat în ţară. Dar când vor veni cataclism după cataclism şi va fi nevoie de asemenea lăcaşuri, vrem să se ştie că noi nu am stat când trebuia să lucrăm, ca ceilalţi, că nu am făcut case noilor îmbogăţiţi când cei de sub limita de sărăcie trăiesc în condiţii indescriptibile; că, deci, nu am fost părtaşi la nepăsarea generală, fie ea de stânga sau de dreapta.


Note:

[1] Nesfârşita pădure de case alcătuia o privelişte post-apocaliptică, de pildă, între Istanbul şi Ankara, pentru studenţii şi profesorii de la Universitatea de Arhitectură "Ion Mincu" din Bucureşti, printre care mă număram, şi care călătoreau în 2001 pe acest traseu. Nu ştiu în ce măsură acest peisaj s-a schimbat în bine între timp.
[2] În România, nu doar că o asemenea gândire nu există la nivel oficial, dar, din experienţa lucrului cu Fundaţia Habitat şi Artă în România, am putut observa furia cu care autorităţile locale din Vâlcea (judeţ şi oraş deopotrivă) au întâmpinat un astfel de proiect chiar în ziua vernisajului din toamna anului 2002, sub cuvânt că pune în lumină proastă eforturile guvernului de a dialoga cu o problemă similară din judeţ - prăbuşirea unei localităţi situate peste o salină abandonată - şi soldată cu construcţii mult peste costul obţinut de HAR. În schimb, biserica de lemn care acompaniază locuinţa pilot de la Bujoreni fusese deja promisă de senatorul Adrian Păunescu unei comunităţi din Serbia care îl premiase şi care, dintr-un motiv inexplicabil, a uitat să îşi construiască lăcaş de cult ortodox într-o ţară ortodoxă, ceea c ear fi transformat un proiect finanţat cu bani europeni într-unul din acele cazuri prezentate de presă de deturnare de bani europeni. Opoziţia faţă de anunţata de către fostul prefect PUR a donaţiei la vernisaj a fost negată vehement de către Alexandru Nancu şi de către mine, motiv pentru care restul vernisajului a constat în denigrarea proiectului vernisat de către amploiaţii înfricoşaţi ai prefecturii şi primăriei, pe care prefectul şi primarul îi mânau în luptă. Ni s-a vorbit despre "cosmopolitism", despre "fals ortodoxism" şi alte acuzaţii de anii cincizeci. Vezi, pentru detalii asupra acestui incredibil episod, revista Ianus/2002. Desigur, nici publicarea acestui proiect în presa centrală nu a avut nici un efect la MLPTL, instituţia care construieşte locuinţe sociale - apartamente de bloc cu nimic diferite faţă de cele dinainte de 1989 - la preţuri mult superioare achiziţiei unor apartamente similare pe piaţa liberă!
[3] Pentru detalii, a se vedea Robert Kronenburg Portable Architecture Oxford: Elsevier/Architectural Press, 2003, 3rd edition)
[4] Stephen Verderber, "Compassionism and the Design Studio in the Aftermath of 9/11", Journal of Architectural Education, volume 56, issue 3, February 2003, pp. 48-62.
[5] Newsweek, 27 octombrie, 2003, p.63.