Cel mai iubit oraş?

Ce înseamnă a iubi un oraş? Clasamentele americane care ne vin, din vreme în vreme, pe Internet, ne oferă criterii alternative, cuantificabile fie şi măcar prin vot popular. Most livable (de regulă, iese San Diego, CA); with most beautiful people (anul ăsta, Miami, FL); cel mai petrecăreţ (Las Vegas sau New Orleans, asta când nu e evacuat complet...); cu cele mai multe sau interesante monumente (Washington, DC) şi aşa mai departe. Un fel de "Zece pentru România" desfăşurat în SUA pe spaţiul urban, dar şi cu criterii mai plauzibile...

Pentru că, altfel, într-adevăr: ce înseamnă a iubi un oraş? Am auzit o distinsă prietenă vorbind despre oraşul natal în termeni care m-au înfiorat. Pentru prima dată în viaţa mea, am înţeles ceva ce înainte exclusesem ca bazaconie: de ce componenta de aderenţă la spiritul locului, în descendenţă heideggeriană, din teoria lui Norberg Schulz, poate primi, în anumite circumstanţe, atributul de "fascism". Respectivul oraş era al persoanei în cauză, exclusiv al ei, cu consecinţele că orice atentat la ipostaza memorată şi, deci, memorabilă, a urbei va fi privită de "posesor " drept atentat la adresa acesteia. Ca toate iubirile, cea pentru un oraş poate greşi prin exces devorator, prin gelozie, prin orbire şi prin idealizarea unei fantome trecute, a unei amintiri proprii şi subiective la care nimeni altcineva, nici măcar entitatea idealizată, nu are acces. La spiritul locului nu au acces decât "iniţiaţii", posesorii, cei care fac una cu locul prin naştere pe el, prin ocupare şi locuire, prin memorializare. "Surzii" sunt excluşi, critica este blasfematorie. Dacă încerci să arăţi că împăratul e gol, se ridică boierul posesor de spirit al locului (acum, şi de moşii sau pălăţele retrocedate) şi te ceartă peste fălci cu buzduganul, din capul scărilor. Cum îndrăzneşti, prostime, venitură ce eşti, alogenule, străine? Râul, ramul, tot ce mişcă (or, ştim de la Caragiale, şi nimica mişcă, de unde rezultă ca fandacsia-i gata) sunt prieteni doar celor ce le iubesc, iară celorlalţi "duşman este" ( mă rog, corect gramatical ar fi trebuit "sunt").

Dar clasamentele sunt subiective în criterii şi, deci, în rezultate.

Oraşul este un instrument de cunoaştere, pentru că sunt cetăţile acestea imagini ale lumii şi, deci, modelează în chip vizibil ceea ce locuitării lor ştiu, sau cred că ştiu, sau doresc să creadă ceilalţi că ştiu, despre ceea ce este, încă, invizibil.

Apoi, ca şi în cazul casei copilăriei, de la Bachelard încoace, casa şi, respectiv, cetatea sunt reprezentări de copil/copilăreşti, sau copilăroase uneori, ale inconştientului individual, respectiv colectiv. Mi s-a râs, superior, în nas când am spus că psihanaliza este o metodă de analiză la fel de legitimă şi de parţială, de altfel, de înţelegere a Casei Republicii ca şi, de pildă, critica arhitecturală. Prin urmare, fireşte că ne vom aminti cu drag de locurile copilăriei, de Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul (nu mai e aşa), şi ne vom simţi izgoniţi din vârsta de aur dacă plecăm şi dacă îmbătrânim, oriunde se va fi întâmplând asta. Va exista întotdeauna o traiectorie a nostalgiei fetale, sau copilăreşti, care va lega dus, dar şi întors, orice migraţie a noastră, de locul naşterii, al copilăriei, al adolescenţei, al primei îndrăgostiri şi al altor prime lucruri. Dar, cum una din definiţiile bătrâneţii este aceea că facem din ce în ce mai puţine lucruri pentru prima oară în viaţă, rutina şi uzura bătătoresc şi ataşamentele pe care le avem faţă de locurile, oraşe sau case, unde îmbătrânim, sau unde refuzăm să o facem, refugiindu-ne în trecutul auroral, deopotrivă în timp şi loc/spaţiu.

În cazul profesioniştilor într-ale edificării de spaţii şi aşezări, treaba cu iubitul este şi mai serioasă, pentru că, la fel ca şi medicilor, ne e recomandată distanţa spre a bloca tocmai ataşamentul care să traumatizeze, faţă de obiectul muncii.