Bienale. La Venezia (I)

În speranţa că totul merge bine, în curând voi putea trimite câteva corespondenţe de la faţa locului, adică de la Bienala de arhitectură de la Venezia, amânată din 2020. Nu ştiu când s-a decalat încă o dată, pentru că în 1991 ştiu că am fost la Venezia în acest scop, venind de la Vicenza, unde fusesem, pentru două săptămâni, bursier la Istituto di Studi di Architettura Andrea Palladio, situat fix în bazilica palladiană din Piazza dei Signori.

Merită câteva cuvinte experienţa acestei prime ieşiri peste graniţă. Ţin minte că eram trei bursieri români, eu şi şeful meu de catedră de atunci, profesorul Sorin Vasilescu, cunoscător a tot ce ţine de Italia, cultura şi civilizaţia ei încă de pe atunci şi cu o doamnă profesoară de la Cluj, care s-a stins. Eu am luat un bilet în circuit pe căile ferate italiene şi am plecat cu trenul spre Italia, via Budapesta şi Viena (unde am schimbat gara), echipat cu schimburi şi 20 de conserve chinezeşti de carne, ceva bani plus 100 de dolari în călcâiul adidaşilor, în caz de urgenţă. Aveam un paşaport verde, din cele scrise cu cerneală neagră, unde trona o viză de Italia, luată după o noapte de coadă la consulatul lor, aflat, pe atunci, undeva pe (lângă?) str.arh. Ion Mincu, respectiv una de tranzit (doar dus, am aflat la întoarcere) prin Austria.

În Viena, am mers până la Südbahnhof, mi-am lăsat conservele la bagaje de mână şi am văzut Belvedere (deja dispăruseră lebedele), apoi am coborât până la Sf. Ştefan, uluit la fiecare pas, după o lungă plimbare pe Ringstrasse. Îmi amintesc şi acum fiecare colţişor vienez văzut; gara veche, însă, a dispărut şi în locul ei a apărut una dintre cele mai moderne din Europa, am văzut-o în 2019.

Cum-necum, trecând prin Alpi şi schimbând trenul, am ajuns la Vicenza. Nu a fost uşor să îmi car conservele de la gară până în centru şi am fost cazat la un B&B de lângă piaţă, l-am revăzut recent, în 2018, când mi-am dus şi soaţa să vază locurile, pe o ploaie mocănească. Spre cinstea lor, cei de la Palladio ne-au dat o bursă care mi-a ajuns şi prisosit chiar, iar programul nu era teribil de înghesuit. Profesorul Vasilescu mai făcea cinste cu câte o pizza Diavola şi o bere, iar seara mâncam câte o conservă şi beam apă de la chiuvetă, sau, dacă eram în deplasare, luam San Benedetto, binecuvântat fie-i numele. Aşa am văzut, cu trenul de dimineaţă şi întors seara, cu o conservă de carne şi o sticlă de apă SB, câteva dintre oraşele importante dimprejur.

Cele mai importante momente în aceste două săptămâni au fost vizita papei Ioan Paul II la Vicenza  (pope, vicenza, 1991 - Bing images) şi un concert Jose Carreras. Noi ţinând cursurile la bazilică (Basilica Palladiana - Wikipedia), seara, când ieşeam, eram în mijlocul unui perimetru înconjurat şi păzit, pentru diverse evenimente cu acces controlat. Având tot soiul de chestii de acces atârnate de gât, păream că suntem cu treabă, aşa că eram deja intraţi, cum ar veni. Dar slujba oficiată de Papa cel sfânt am văzut-o de la balcon (ziarele titrau că era prima vizită a unui papă la Vicenza după 1.000 de ani). Împins de un imbold, am coborât în piaţă şi am fotografiat spatele Papei, căci, pe loc, am întins mâna spre papamobil, fără să îl ating, evident. L-am revăzut pe Papa Ioan Paul II la Bucureşti, în 1999 şi un an mai târziu la Vatican, în ziua de Paşti, mulţumită unui bilet de favoare pe care mi-l dăduse ambasadorul nostru la Vatican de atunci, E.S. dl. Teodor Baconschi, cu care eram şi sunt prieten, după ce am fost, împreună, bursieri la Colegiul Noua Europă, înfiinţat şi condus de dl. Andrei Pleşu (dar despre asta am mai povestit, a fost un moment special); înmormântarea i-am văzut-o la televizor, cu evanghelia de pe coşciugul din lemn de măslin răsfoită de la început la sfârşit de vânt... În 1991, această întâlnire a fost specială, mai am câteva diapozitive înroşite în timp, de atunci, căci fotografiam doar diapozitive cu un aparat rusesc destul de pricopsit, pe care îl am şi acum, cu toate obiectivele lui, dar nu îl mai folosesc.

A doua clipă magică a fost concertul Carreras, alături de o soprană şi un tenor din Italia, la care, ieşind seara de la cursuri, ne-am trezit spectatori, ba am găsit şi locuri. Spre finalul concertului, de atâta bucurie, am adormit lemn.
 
Şi, la finalul sejurului, am pornit, cu Jaguarul dlui profesor Vasilescu, spre Venezia, care mi-a povestit despre autostrăzile italiene, secunde doar după cele germane. Dânsul a parcat undeva lângă gară şi, de acolo, ne-am despărţit. Am lăsat geanta cu conserve într-o cutie din gară şi m-am pornit, complet stupefiat de ce vedeam, spre san Marco. Dar, despre asta, săptămâna viitoare.