Bienale. La Venezia (II)

După Vicenza, unde văzusem Palladio cât cuprinde, trebuia să văd la Venezia, tot Palladio, ceea ce am şi făcut, trecând Canal Grande pentru San Giorgio Maggiore - o apoteoză a spaţiului religios (palladio san giorgio maggiore - Google Search) - şi celelalte bazilici din Giudecca. În plus, Carlo Scarpa (Magazinul Olivetti în primul rând, din Piaţa San Marco, dar şi Fondazione Querini Stampaglia, o bijuterie de spaţiu interior detaliat până la susurul apei din curtea interioară, unde totul este supra-proiectat şi zen). Nu ştiu cum se face, dar ştiam multe despre Palladio, un postmodernist înaintea vremii sale, pe care l-am înţeles, cred, mai bine după vizita, în 2018, la Muzeul Palladio din Vicenza, pe care îl recomand oricui trece pe acolo, împreună cu vizita la Teatro Olimpico (palladio teatro olimpico - Google Search) şi la vilele sale, pe cât se pot vizita, precum supra-faimoasa Villa Rotonda (palladio villa rotonda - Google Search).
 
Dar, deocamdată, am mers de la Santa Lucia - o bijuterie de raţionalism interbelic, cel pe care mi l-a prezentat laudativ profesorul Vasilescu - la San Marco, oprindu-mă la Casa Iorga, unde erau cazaţi arhitecţii români participanţi la bienală, mi-l amintesc aici pe Ştefan Lungu şi pe Florin Biciuşcă, cel peste care am şi dat, stând în piaţa din faţă. M-am odihnit în poveştile prietenului şi colaboratorului care avea să îmi devină Florin, unul dintre cei mai experimentali arhitecţi români încă dinainte de 1989 (în 1986 câştigase un premiu la Bienala de la Sofia cu un proiect care şi astăzi mi se pare fascinant, de locuinţe cu ateliere şi prăvălii la parter, care devine acum, după pandemie, un model foarte bun de emulat, deşi este chiar cel medieval), cu cetăţi ideale proiectate şi cu câteva proiecte de biserici ortodoxe încă neîntrecute în eleganţă, de la noi, fără să uit de cărţile sale remarcabile (Experimentul Căţelu, Centrul lumii locuite, Geometria simbolică). Am văzut şi bienala de atunci, dar nu îmi mai amintesc nimic decât pavilionul românesc, o punere în scenă, cu mijloace poveriste, a dramei trăite de Bucureşti în perioada comunistă.
 
Eram prea fascinat de Venezia ca să îmi mai amintesc de multe alte lucruri, de bună seamă remarcabile, pe care le voi fi văzut şi peste care se aşază impresii din alte vizite, ulterioare. Spre pildă, îmi amintesc că m-am întâlnit cu unul dintre pictorii din Piaţa San Marco, trebuind să fac un comision la rugămintea prietenului Marian Coman, care acum administrează fundaţia şi pensiunea Dacica din satul Alun, jud. Hunedoara (fundatia Dacica - Google Search), care acuarela desene cu laguna veneziană pentru acesta; era, pesemne, o primă formă de externalizare a Veneziei la Bucureşti, omul a fost la noi de câteva ori şi apoi legătura s-a stins...
 
Asta a fost prima mea vizită la Venezia. Pe drumul de întoarcere, cu tovarăşii români, am fost debarcat din tren în munţi, la graniţa cu Austria, când am aflat că viza de tranzit era doar dus; aşa că am luat trenul spre Trieste, unde era consulatul austriac cel mai apropiat, dormind în tren cu consimţământul conductorului, foarte încântat să cunoască un român şi să sporovăiască cu mine. Pe jumătate adormit, am văzut Trieste, mi-am luat viza şi am mai încercat o dată graniţa, adormind cu paşaportul pe piept; de data asta, vameşii austrieci au fost amabili şi nu m-au trezit: când am făcut ochi, eram la Viena deja, iar restul a fost uşor. M-am întors acasă cu două conserve profit şi cu suta de dolari neatinsă, în adidaşi.