Paradigma, actual, cea mai revoltător, cea mai criticabil dominantă a creativităţii aservite, pasive, adaptative, de sclav, este aceea pe care se bazează publicitatea, adică vînzările cleptocapitalismului bazate pe minciună, pe fals, pe forme fără fond care simulează fondul, deci evacuează materia, "fondul", creînd neant. Să nu ne mai prefacem, prin urmare, şocaţi, surprinşi, ipocrit, de actuala dominaţie a "post-adevărului": capitalismul bazat pe minciună, pe simulacrul creativităţii publicitare însemna de mult, dacă nu chiar de la început (să spunem: imediat după) "fake New". Cum erau să nu apară atunci şi actualele "fake news"?
Să fim însă bine înţeleşi, deoarece (ca întotdeauna), duşmanul e dublu, disociat, are limba despicată (ca Şarpele Păcatului!). Trebuie să luptăm pe două fronturi, prinşi între ele, de fapt pe un singur front, "splitat" însă, disociat tocmai pentru a putea domina şi pre-structura cîmpul. Împotriva dubletului falsificant, politic, Creaţie atotputernică versus creativitate supusă, adaptativă.
Şi să regăsim starea "adamică", adică practică, în care creaţia nu e separată de creativitate conform schemei dualiste teologico-metafizice: creativitatea creatoare, creaţia creativă, adică atentă la "mediu", "materie", "dat", la pre-formele imanente (nu exprimate, statice, devenite, statice, ci procesuale). Să răsturnăm aşadar lucrurile, adică să le pozitivăm. Noua creaţie creativă sau creativitate creatoare nu mai separă forma de "fond" şi activitatea de pasivitate, nu mai declară victorii, adică subordonări, supuneri, creări de imperii. Toate formele politice ale trecutului, pînă la noi, sînt, ţintesc să fie, şi extensiv, dar în primul rînd intensiv, imperii, putere de tip imperial, în care supuşii sînt disociaţi, separaţi, "alienaţi" de ei înşişi asemenea "Naturii" şi ca "Natură": resursă şi reazem.
Şi tocmai aici - surpriză! - reîntîlnim, regăsim sensul, de multe ori uitat tocmai de către practicanţii ei, al arhitecturii. Care este creaţie în situaţie de creativitate şi creativitate creatoare, producţie de nou ne-distrugătoare de vechi, ci care se bazează pe el.
Sau ar trebui să fie aşa! Bătălia dintre vechiul dualism creaţie/creativitate şi noul (vechiul, dar ocultatul politic) monism creaţie creativă (care adică ţine seama de "dat") sau creativitate creatoare, capabilă să ţină balanţa şi să instaureze echilibre între nou şi vechi, formă şi materie, activ şi pasiv etc., tocmai pe tărîmul, atît de disputat, al arhitecturii se duce, cred, azi. Arhitectura este tocmai această gigantomahie. Iar practicaţii ei sînt obligaţi de istorie să fie nişte adevăraţi eroi civilizatori.
Sînt? Reuşesc ei să fie? Să se înalţe sau să asigure această funcţie "istorială"? Uneori şi subteran, da. La suprafaţă, arhitectura contemporană este încă, suprem chiar, prizoniera vechiului hilemorfism metafizic care presupune un primat "eroic", "demiugic" al Formei exterior in-formante şi un dispreţ faţă de "dat" şi de "mediu". Iar aceasta ar fi demisia "în sus". "În jos", în practica de zi cu zi, aş vrea să pot fi contrazis dacă voi spune că arhitectura, pratic, a dispărut. Sau de fapt, nu, nu la trecut, ci activ, la prezent: în (aproape) tot ce face, ca pratică in-formantă şi formatoare zilnică, arhitectura dispare. O vezi cum. Cînd nu dispare "în sus", ca primat şi supremaţie a Formei imperiale, dispare "în jos", ca demisie şi retragere pur şi simplu.
Dar speranţa de reformare, de regăsire/inventare meta-creativ-creatoare a creaţiei creative şi a creativităţii creatoare tot în ea e.
Să fim însă bine înţeleşi, deoarece (ca întotdeauna), duşmanul e dublu, disociat, are limba despicată (ca Şarpele Păcatului!). Trebuie să luptăm pe două fronturi, prinşi între ele, de fapt pe un singur front, "splitat" însă, disociat tocmai pentru a putea domina şi pre-structura cîmpul. Împotriva dubletului falsificant, politic, Creaţie atotputernică versus creativitate supusă, adaptativă.
Şi să regăsim starea "adamică", adică practică, în care creaţia nu e separată de creativitate conform schemei dualiste teologico-metafizice: creativitatea creatoare, creaţia creativă, adică atentă la "mediu", "materie", "dat", la pre-formele imanente (nu exprimate, statice, devenite, statice, ci procesuale). Să răsturnăm aşadar lucrurile, adică să le pozitivăm. Noua creaţie creativă sau creativitate creatoare nu mai separă forma de "fond" şi activitatea de pasivitate, nu mai declară victorii, adică subordonări, supuneri, creări de imperii. Toate formele politice ale trecutului, pînă la noi, sînt, ţintesc să fie, şi extensiv, dar în primul rînd intensiv, imperii, putere de tip imperial, în care supuşii sînt disociaţi, separaţi, "alienaţi" de ei înşişi asemenea "Naturii" şi ca "Natură": resursă şi reazem.
Şi tocmai aici - surpriză! - reîntîlnim, regăsim sensul, de multe ori uitat tocmai de către practicanţii ei, al arhitecturii. Care este creaţie în situaţie de creativitate şi creativitate creatoare, producţie de nou ne-distrugătoare de vechi, ci care se bazează pe el.
Sau ar trebui să fie aşa! Bătălia dintre vechiul dualism creaţie/creativitate şi noul (vechiul, dar ocultatul politic) monism creaţie creativă (care adică ţine seama de "dat") sau creativitate creatoare, capabilă să ţină balanţa şi să instaureze echilibre între nou şi vechi, formă şi materie, activ şi pasiv etc., tocmai pe tărîmul, atît de disputat, al arhitecturii se duce, cred, azi. Arhitectura este tocmai această gigantomahie. Iar practicaţii ei sînt obligaţi de istorie să fie nişte adevăraţi eroi civilizatori.
Sînt? Reuşesc ei să fie? Să se înalţe sau să asigure această funcţie "istorială"? Uneori şi subteran, da. La suprafaţă, arhitectura contemporană este încă, suprem chiar, prizoniera vechiului hilemorfism metafizic care presupune un primat "eroic", "demiugic" al Formei exterior in-formante şi un dispreţ faţă de "dat" şi de "mediu". Iar aceasta ar fi demisia "în sus". "În jos", în practica de zi cu zi, aş vrea să pot fi contrazis dacă voi spune că arhitectura, pratic, a dispărut. Sau de fapt, nu, nu la trecut, ci activ, la prezent: în (aproape) tot ce face, ca pratică in-formantă şi formatoare zilnică, arhitectura dispare. O vezi cum. Cînd nu dispare "în sus", ca primat şi supremaţie a Formei imperiale, dispare "în jos", ca demisie şi retragere pur şi simplu.
Dar speranţa de reformare, de regăsire/inventare meta-creativ-creatoare a creaţiei creative şi a creativităţii creatoare tot în ea e.